De cele mai multe ori e noapte, ai casei dorm odată cu orașul. Zgomotele străzii sunt inofensive: un fășâit îndepărtat de mașină urmându-și nestingherită drumul, un bâzâit metalic de tramvai aproape gol, apoi nici măcar atât. Etajul opt aduce suficientă detașare. De sus, copacii sunt o companie tonică; frați mai mici, cu înfrunziri neastâmpărate și inflorescențe candide. Lemnul natur îmblânzește convulsiile diurne. Mobilierul desfășoară miniaturi curbe. Ochii regăsesc plăcerea strivită de imensele fațade rectangulare ale cartierelor. Înaintea mea e o fereastră prin care Cerul pulsează lumină și întuneric. Ușa camerei stă totdeauna închisă. În spatele ei lumea se oprește. La mine ajunge doar tăcerea ruptă din forfota miliardelor de făpturi ce se vânează unele pe altele, de-a lungul drumului dintre Naștere și Moarte. Muțenia lumii se alătură tăcerii mele într-un ritual care le face să se adulmece, gudure, încaiere - rând pe rând. Coaja lucioasă de gresie miele și faianță ivoar face ca Timpul să alunece mai ușor în centrifuga din care picură substanța lichidă a poveștii. Orice devine posibil și la îndemână. Siamezii se contopesc, după ce fac schimb de locuri. Firescul devine miraculos, miracolul capătă firesc. Realități imuabile absorb fantezii personale. Obiectivitatea se destramă în subiectivism nelimitat când tainele mă îngăduie ca martor. Sunt dictator de liniște. Pentru eventualitate unor atacuri anarhice fac rezerve în cele mai nepotrivite locuri; în pahare, printre tacâmuri, în frigider. Intrușii n-au de ales, pleacă sau merg la culcare. Se acceptă însă etichete de apă minerală și ulei de măsline, pachete cu șervetele, piese de ceramică, sertare diverse. Tipul meu de semantică se dă în vânt după ele. Caligrafia veche a recipientelor cu mirodenii alcătuiește perimetre semiotice de la care mă abat cu regrete. Ceainicul m-a convins că nu are contacandidat în materie de fonetică. Obsedați de exotism, puternicii zilei dau buzna în coșul cu fructe. Bancherii, politicienii, miliardarii se travestesc în portocale, banane, kiwi. Mușc cu poftă din ei. Plescăi din limbă, apoi sorb femininul interminabil încolăcit în caimacul nedespărțitei cafele. Plescăi iar, pășind senin prin grădina răsfățurilor personalizate, vindecat de urmele tentativelor mutilante ale așa-zisei societăți. Inspirația binefăcătoare atinge în cele din urmă acest refugiu. Catarsis-ul ia forme inedite, cel mai adesea comestibile. Da, scriu în bucătărie.