nu știu niarne de unde m-alimentez
cu irezistibila forță de-a trăi un neobosit
elan emană nestăvilit din adâncu-mi
mă minunez de atâta sete de viață
când din pocalul ei sorb doar fiere încerc
să găsesc răspuns dar împrejurul mi-e adormit
mormintele înșirate ca la paradă par niște
omoplați de soldați care au biruit războaiele
ici colo în loc de lauri adun doar amintiri
nu știu niarne din ce-mi hrănesc scânteia mea
de vis umblând mai mult beată de la aceasta
nu o pot stinge dimpotrivă alături de părerea ei
pășesc prin timp smulgându-i orele săptămânile
aproape că aiurez de la atâta venin irosit în păcat
răsună în mine dangătul lui și-mi vine chiar să râd
de propria-mi nebunie știu că n-am să scap
de ea nimeni nu mă mai scapă de aceea nu-mi rămâne
decât să iubesc toate lucrurile și toată nesfârșita
asta de speranță s-o slobozesc pe clipele încolăcite
de-a lungul prezentului lasă-mă niarne să-mi
conjur sufletul visător îngenunchind aiureala
de ce n-aș crede că ceva din mine se hrănește
c-o sevă reală ignorând tot ce s-a dus
dracului până acum această forță în grabă
îmi ia cu asalt ce-a mai rămas mă simte niarne
împrăștiindu-se în mine la toate răspântiile


8 mai 2011