Între straturile adânci ale sufletului se lasă de ploaie.
E umed și puțini stropi lipicioși mi-au atins pleoapele amintindu-mi de somnul neîmplinit din zilele numărate din vineri în vineri.
Mi-am tras cuvintele în fereastra ta decupând firav alunițele iubirii timpurii ghemuindu-le în căușul sufletului făcut niciodată pe măsura mea.
Cu ce să încep?
Cu ce să termin?
Cuprinsul să-l moi în ploaia ce-o aud în căști căzută a lene azurie anesteziată de primul vânt de ghiocel răsucit pe sub pământul moale, cât să fie?
Îngenunchezi sărutând clipa în care te-ai deșteptat atingând silabic numele meu de urechea inimii neacordată într-o nălucire scăpată la drumuri fără întoarceri.
N-ai uitat să-mi repeți zâmbetul ori de câte ori te agăța noaptea de malul unui gând sub semnătura lui mai.
Ai lăsat luceferii să încolțească steaua cu noroc și îngerii i-ai declarat adevărați fără drept de recurs cât vei trăi.
Ai lăsat marea să-ți scormonească pereții verii copilăriei îndoite cu maturitatea de primăvară a iluziei calde, înfierbântată, clocotindă până la aburi, desfigurată de realitatea ta, numai a ta în mine.
Nu-mi număr niciodată iubirile dar le-am adunat sub silabele care se termină la un anumit număr par.
Nu-mi calculez greșelile des asprite de tuș nici nu îmi socotesc cuvintele mereu lipsă când e vorba de tine.
Nici nu-mi adorm arhanghelii atinși de tristețea solicitării mele aproape trecută pe lamă de cuțit cu precizia unui gând de sinucidere.
Am cules nisipul semănat în mare și pietrele măcinate de timp sub o singură pleoapă care te așteaptă pe partea cealaltă a vieții declarată fără pereche cât voi trăi.
Să mai dormim o secundă.