În psihologia românilor există un simț exagerat pentru imaginea reflectată în spațiul public. Mai concret, dacă n+1 cetățeni sunt nemulțumiți din varii motive, aleg foarte greu să protesteze. Niciodată protestul nu este unul spontan deși analele jurnalistice au consemnat cazuri pe îndelete de oameni înfuriați și vitriolați instant. Nu era vorba de protest, era poate o reacție elementară la un stimul care provoacă panică.
Ultimii doi ani au adus prin țărișoară semne urâte de schimbare. Populația s-a frământat, a gemut, s-a pus în genunchi și când nu a mai putut de durere, s-a gândit la un protest. Și nu a fost unul singur despre care să spun că este o mutație bizară a manifestării democrației. În ritm de can-can românii au protestat pentru legi care nu se respectă, pentru salarii tăiate, pentru sporuri măcelărite, pentru al 13-lea salariu evaporat și mai nou, pentru carburanți scumpiți până dincolo de limita suportabilului.
Toate protestele au o desfășurare comună, a cărei anatomie doar un strașnic consumator de etnobotanice o poate explica. Și anume hazul la locul de protest. Deși nu înțeleg de ce, aleg să explic măcar cum se întâmplă. Mulțimea, în momentul în care născocește ideea protestului, se află dispersată. Fiecare la casa lui stă și clocotește de ură, dă telefoane și spune că așa nu se mai poate, că la dracu cu toți, că după protest o să se pună lucrurile la punct. Înainte de T0 totul pare un cazan cu nitroglicerină aruncat în jar de lignit. Este suficient să vezi modernele tweetere, mesajele facebook, massurile yahoo sau chiar vorbele din alimentară când aștepți dezmoștenirea la casă și auzi cumpărători înverșunați grăind pe jgheabul viitorului protest.
Halucinant, odată ajunsă în spațiul public, mulțimea n+1 vibrează a sărbătoare. Dintr-odată parcă fiecare se simte singur și nu are chef să fie rău. Protestatarii vorbesc între ei, constată că situația pentru care sunt revoltați nu este neagră cum pare și pe coaja tristei consolări gri aleg să fie veseli. Fiecare își urează tradiționalul "nu are cum să fie atât de rău" și se pune spiritul pe vrej către cerul închipuit optimist. Se fac hore, se râde copios, se dansează, ba se spun și bancuri despre guvernanți în speranța că le va sta tăițelul blocat în esofag dacă se mai țin de răutăți.
Contextul mă duce frecvent cu gândul la ciobanul transilvan din Miorița. Deși îi reieșise o informație beton pe canalul vale-deal-oaie, chestiune care îi punea sub semnul prostului existența, acesta spune filozofal un fel de "asta este, nu am chef să fac auto-apărare, sper să fie constipat măcar unul dintre agresori până mă mut cu turmele în Himalaya".