La începutul clasei a IX-a ne-am trezit o turma de copii așezați în băncile vechi și am așteptat să se întâmple ceva bun cu viața noastră. Era normal să ai materii preferate și era treabă de genetică să nu se lipească buchea cărții decât de unii elevi. Ora de română era mai somptuoasă, mai specială din cauza norocului de a avea o profesoară mai mult decât dedicată liricizării vieții de adolescenți și filtrării gândurilor zburdalnice prin vâsliri melancolice pe apele literaturii. În câteva săptămâni s-a format o bisericuță din colegii care s-au depins cu hermeneutica și pe care nu era nevoie să îi amenințe dascălii cu vreo corijență că să se pregătească temeinic. Rămânea însă un rest însemnat de colegi pentru care literatura era o prostie sentimentală, răsărită în mințile geniilor firave, nefericite și nebune, prostie pe care dacă încercai să o înțelegi sau mai rău să o iubești te va duce le dezastrul absolut. Este punctul în care vreau să ajung. Profesoara de română a înțeles imediat că nu e chip să faci punte între apă și foc. Ba mai mult, s-a consolat urgent și a trecut la altă tactică. A vorbit despre Mihai Eminescu, la mod laudativ, ca un mare sportiv, pasionat de fotbal și atletism. Din respect nu am râs, m-am prins că este manevră psihologică și am stat să văd urmările. Miracol! Majoritatea celor speriați de frăgezirea prin cultură scrisă, au terminat cu polemica anti-eminesciană bazată pe nebunie ereditară, sifilis sau pe accente de suicid.
Din momentul magic descris mai sus au trecut mulți ani. Mereu m-am gândit de ce poantă bună s-a folosit doamna profesoară în scopul convertirii cu succes a camarazilor de liceu. Dar azi, răsfoind subiectele despre Eminescu, constat că există mai mult decât un sâmbure de adevăr. Pe site-ul gsp.ro găsesc un articol foarte interesant din care spicuiesc puțin:

Ștefan Cacovean spune: "El (n.a. - Eminescu) făcea tot felul de isteții nautice, intrînd în apă într-un loc și ieșind tîrziu unde nici nu te așteptai, spre admirația chiar a celor mai buni înotători din Blaj. Erau mulți înotători buni în Blaj, dar cu Eminescu nici unul nu se putea ținea".

sau

Cele mai interesante mărturii rămîn însă de la călugărița nonagenară de la Văratec, care, pe la 1940, spunea: "Era frumos. Dimineața făcea gimnastică și ridica niște greutăți. Pe urmă se plimba îndelung prin pădurea de argint", sau spusele maicii Epaxia Diaconescu (decedată în 1967, la vîrsta de 107 ani): «Eminescu se lua la întrecere cu ceilalți studenți găzduiți la masa monahei Ștefania Lungulesei și ridicau, dintr-o dată, "bombele de piatră" (halterele sau ganterele de astăzi)». În fine, chiar Eminescu vorbește despre valoarea estetică a unor discipline în "Fragmentarium": «La femei danțul, pentru bărbați exercițiu gimnastic... arată... personalitatea în lumina cea mai bună a frumuseții...»".