niarne oricât încercăm
sa ne-adăpostim morții înlăuntru
tot tremurăm de vidul lor negru rămas în noi
ne-mbogățim și mai mult vederea
cu vechile amintiri ne-ar fi fost mai la-ndemână
un sarcofag dintr-o inimă de piatră
oricât i-am fi jupuit sinele pielea-i rămânea
invizibilă între pereți numai simțul durerii
i l-am fi cunoscut doar știi niarne că în inimă
mi se-adună tot sângele mi-l simt
împrăștiat și peste ei și sufăr chiar dacă
albastrul din iriși îmi rămâne neutru
aș trage de fermoarul durerii lăsându-mi
conștiința trează până când ochii n-ar mai avea lacrimi
iar inimii i-ar picura toate sentimentele iubirii
abia atunci niarne cred că vom găsi un loc mai bun
de-adăpost pentru ei




27 decembrie 2010