1.

Medicul ºi-a fixat pe frunte oglinda, un obiect lucios, rotund, concav, cu un orificiu minuscul în centru, apoi mi-a introdus o spatulã din inox în gurã ºi a început sã-mi examineze cu atenþie limba, interiorul obrajilor ºi faringele.
-Nu observ nicio modificare! a spus aruncînd instrumentul, care a scos un clinchet ascuþit, într-o tãviþã metalicã.
Ai respectat indicaþiile mele, o pastilã la ºase ore în primele trei zile, apoi una la patru ore?
-Sigur, exact cum e în graficul pe care mi l-aþi dat! am bîlbîit înecat, înghiþindu-mi saliva cu gust metalic.
Nici mãcar nu-i ºtiam numele. Buzunarul de la piept a halatului imaculat nu avea inscripþionatã nici mãcar o iniþialã, asistentele îi spuneau scurt „domnu’ doctor”, iar atunci cînd am completat formularul cã sunt de acord, semnãtura lui era indescifrabilã.
ªtiam doar cã am fost selectat pentru testarea unui nou medicament. Aveam nevoie de bani, acesta este adevãrul, fiindcã atunci cînd nu ai un venit constant e foarte uºor sã cedezi tentaþiei ºi sã accepþi sã i se facã corpului tãu aproape orice.
De fapt, nu s-ar fi întîmplat nimic, dacã nu mi-ar fi venit cheful sã învãþ sanscrita. Dacã cineva mi-ar fi dat un sfat realist, la vîrsta mea alþii fãceau pe stomatologii sau pe specialiºtii în marketing, aveau un apartament luxos, conduceau o maºinã scumpã, ºi-ºi petreceau concediile în locuri exotice, în fine, genul de lucruri la care se aºteaptã lumea de la tine sã le faci, poate l-aº fi urmat. Nu s-a gãsit însã nimeni sã mã sfãtuiascã, dar probabil cã dacã ar fi existat cineva, mi-aº fi ales o altã ocupaþie excentricã, de pildã, sã descifrez tãbliþele rora-ronga sau sã pornesc într-o expediþie riscantã în Amazonia. M-a lovit însã ideea cu Upaniºadele, eram prea încãpãþînat ca sã recunosc cã mi -am supraevaluat forþele ºi aºa am ajuns sã fac pe cobaiul. A fost la fel de simplu ca ºi atunci cînd traversezi strada iar semaforul pîlpîie verde.
Participînd la program, încasam destui bani ca sã renunþ la postul de portar ºi-n loc sã picotesc într-o gheretã de sticlã, îmi puteam permite sã-mi petrec nopþile descifrînd Atharva-Veda.
Degetele palide, cu unghi pãtrate, tãiate scurt, mi-au palpat uºor ganglionii submandibulari.
-Te doare ceva? Erupþii pe piele, dificultãþi la urinare?
-Nu, nu, nimic din toate astea…de fapt care sunt efectele secundare ale medicamentului?
M-a privit peste ochelarii cu ramã elegantã din metal cromat ca pe un preparat patologic :
-Sincer sã fiu, habar n-am…de aceea trebuie testat! Teoretic, ar putea apãrea modificãri ale mucoasei, prurit, alergii, tulburãri intestinale, scãderea apetitului, lacune de memorie…
-Puteþi mãcar sã-mi spuneþi ce e hapul ãsta?
-Un nou antidepresiv, nimic spectaculos…atunci, dacã totul e-n regulã ne vedem peste o sãptãmînã, tot joia ºi nu uita: o pastilã la fiecare patru ore!
Am ieºit din clinicã ameþit. Nu-mi plac spitalele, îmi readuc în memorie momentul acela traumatizant al copilãriei, cînd am fost operat de polipi. Vreme de o lunã îmi pierdusem complet mirosul, nu simþeam nimic altceva decît mirosul înþepãtor de eter cu care fusesem anesteziat în timp ce chirurgul îmi rîºcîia cu instrument tãios prin nãri. Apoi treptat, aºa cum reînveþi sã umbli dupã un accident sau o boalã care te-a þintuit multã vreme la pat, mi-am recãpãtat olfacþia, simþ de a cãrui importanþã nu fusesem pe deplin conºtient pînã atunci.
În gurã îmi stãruia gustul amar al dezinfectantului ºi am vrut sã mã îndrept spre o terasã, ca sã beau o bere , dar mi-am amintit cã nu aveam voie sã consum în perioada testãrii nici o picãturã de alcool. Interdicþia nu mã afecta prea mult, nu sunt un mare bãutor.Cel mai greu mã descurc cu sarea, niciodatã n-am mîncat nesãrat ºi orice aliment mestecam mi se pãrea fad, ca o bucatã de cauciuc.
Mi-am astîmpãrat setea deabia cînd am ajuns acasã , preparîndu-mi o ceaºcã de darjeeling, un lux pe care înainte de a accepta sã devin cobai nu mi-l puteam permite.
Puþini ºtiu sã pregãteascã, dupã toate regulile, ceaiul. Cînd apa dã uºor în clocot, se aruncã un praf de sare, apoi cînd fierbe cu bulbuci se presarã, în ploaie uºoarã, o linguriþã de frunze, se stinge focul ºi se acoperã ibricul. Numai aºa gustul muscat-migdalat se dezvãluie pregnant, iar adãugarea zahãrului sau a mierii îi estompeazã aroma. Pentru ca ritualul sã fie perfect, am sorbit infuzia fierbinte, dintr-o ceaºcã de porþelan transparent, lucrat în bob de orez, singura rãmasã dintr-un serviciu moºtenit de la bunicã-mea.
Cu mintea învioratã ºi papilele exultînd de aromele florilor sãlbatice himalayene, am deschis un caiet gros, cu coperþi de muºama verde, în care îmi notam observaþiile ºi ideile. Dacã în secunda urmãtoare, încercînd sã-mi feresc ochii de o razã perfidã, scãpatã ca o sãgeatã din coarda sîngerie a apusului, aº fi mutat caietul mai spre stînga, cotul meu ar fi rãsturnat peste marginea biroului ceaºca nepreþuitã, veche de peste o sutã de ani ºi relicva bunicii s-ar fi împrãºtiat în cioburi. Scama unui nor s-a miºcat însã exact la timp, ca sã fie pavãzã în calea sãgeþii.
“Toate acestea sunt locuite de Dumnezeu, indiferent ce se mutã aici, în acest univers în miºcare”
Am scos din sertar un stilou vechi, cu poleiala aurie scorojitã de ani, nu am renunþat la voluptatea scrisului cu peniþa în folosul tastelor computerului, ºi am scris cu litere mari, caligrafiate cu grijã:
“ Mã miºc, deci Dumnezeu sãlãºuieºte ºi în mine”
Dincolo de fereastra deschisã, prin care intrã dogoarea verii, ramurile copacilor se unduiau vii în vînt. Fiecare arbore era un univers verde, fiecare creangã o galaxie înþesatã de constelaþiile frunzelor ºi toate erau impregnate de Brahman .
“"Acela care il cunoaºte pe supremul Brahman, acela devine Brahman insuºi”
Esenþa frunzei putea fi descifratã prin cunoaºterea tuturor atributelor pe care le-aº fi descoperit într-o frunzã, dar nefiind, asemenea ei, o parte a copacului, mi-era imposibil sã-i definesc sinele.
Ochii Adrianei aveau culoarea ºi forma frunzei de salcie. Am cunoscut-o la bibliotecã. Suferind întotdeauna de o timiditate maladivã, am urmãrit-o timp de douã sãptãmîni înainte de a intra în vorbã cu ea. Sosea la aceleaºi ore ale zilei, îºi ocupa locul la una dintre mesele plasate în dreptul ferestrelor ºi se adîncea în lecturã. Nu îndrãzneam sã mã aºez în dreptul ei, întotdeauna se gãsea cineva în apropiere ºi m-ar fi stingherit, blocîndu-mi orice tentativã de abordare.
În cea de-a cincisprezecea zi, am profitat de faptul cã eram singuri în sala de lecturã ºi m-am aºezat la masa la care stãtea, despãrþit doar de lãþimea tãbliei de lemn de scaunul ei. Un regizor inspirat gãseºte întotdeauna distanþa optimã dintre personajele aflate pe scenã, iar inflexiunea vocii, privirea, miºcãrile corpului, expresia feþei actorilor, replicile textului, nu fac decît sã þeasã rolul în jurul acelui spaþiu.
Era îmbrãcatã într-un pulovãr alb din lînã, cu guler rulat, mulat ca o þesãturã de nea pe trupul ei suplu, care contrasta cu tenul oacheº, catifelat ºi buclele întunecate, rebele, tunse scurt deasupra umerilor. I-am privit mîinile ºi un val de sînge îmi urcã din piept spre frunte. Vederea unor palme moi cu degete scurte, roze ºi flasce, cu unghiile boite în sîngeriu m-a îngrozit întotdeauna. Ale Adrianei erau desãvîrºite: suple ºi înguste, cu degete nervoase, expresive, neliniºtite, animate parcã de o viaþã proprie.
Am simþit cã a remarcat privirile mele furiºate, distanþa era potrivitã, nici una prea invazivã, siluindu-i intimitatea, nici insensibil de depãrtatã, dar a trecut mai bine de un sfert de orã, pînã cînd ºi-a ridicat ochii. Un zîmbet fugar, oglindit într-un imperceptibil freamãt al buzelor, reflectat apoi de o sclipire în iriºii verde-intens, mi-a accelerat pulsul. Eram sigur cã mã recunoscuse deºi, pînã în acel moment magic, nu schimbasem niciun cuvînt sau vreo privire.
„ Ce citeºti?” am întrebat-o cu un efort susþinut de voinþã, în liniºtea profundã dintre rafturile ticsite de volume, vocea mea rãguºitã rãsunînd cu stridenþa unui strãnut în fosa unei orchestre simfonice.
„ Villon!” mi-a rãspuns, întorcînd coperta volumului gros spre mine. În acea clipã am blestemat sanscrita ºi Upaniºadele, nu ºtiam decît „ ou sont les neiges d’ antan” într-o francezã aproximativã ºi aº fi renunþat la toatã buchiseala de jumãtate de an pentru o replicã inteligentã. I-am arãtat rîndu-mi coperta cãrþoiului pe care-l studiam, o traducere în englezã a Kalika Puranei, pe care trudeam de mult timp fãrã spor, cu dicþionarul alãturi.
„ Douã pãsãri de acelaºi neam stau pe un ram/ Una dintre ele mãnîncã un fruct, cealaltã cîntã!” mi-a ºoptit zîmbind, de data aceasta larg, iar centrul emoþiei i s-a mutat de la ochi spre pomeþi. Am zîmbit ºi eu, torturat de ideea cã rînjesc ca un idiot, iar ea a adãugat:
„ E un distih din Upaniºade, cred, nu sunt sigurã, în literatura vedicã sunt o ignorantã...”
„ ªi eu, de aia m-am apucat de ea ...i-am replicat, conºtient pînã în ultima sinapsã a creierului cã vorbele mele sunã prosteºte. Totuºi, mi-am spus numele, întrerupînd-o cînd îl rosti pe al ei:
„ªtiu, Adriana...am auzit cînd bibliotecara îþi completa fiºa !”
I-am strîns repede mîna întinsã cu francheþe, reþind-o cîteva secunde în palma mea, avea rãcoarea sincerã a zãpezii proaspete, apoi i-am dat drumul cu regret.
Adriana s-a întors la domniþele de altãdatã, iar eu am reînceput sã rãsfoiesc dicþionarul. N-am îndrãznit sã-i mai adresez nicio vorbã, iar dupã jumãtate de orã, asaltat de toate complexele de care sufeream m-am ridicat, am salutat-o mut, cu o înclinare a capului ºi am ieºit din salã.
A doua zi m-am strecurat printre rafturi, am ales ora la care eram sigur cã nu va veni în bibliotecã, am gãsit volumul lui Villon ºi am strecurat în mijlocul paginilor un bilet pe care scrisesem:
„ Douã pãsãri de acelaºi neam stau pe un ram
Una cîntã dumnezeieºte, cealaltã o ascultã vrãjitã”
Nu am aflat niciodatã dacã a gãsit biletul. Poate l-a citit o profesoarã pensionarã de francezã sau vreun student cinic ºi bãrbos, care l-a mototolit ºi l-a aruncat într-un coº cu de gunoi.
N-am mai gãsit nici momentul, nici distanþa potrivitã ca sã-i vorbesc din nou, dar tot restul iernii am adormit visînd cã strîng în braþe pulovãrul ei alb. Într-unul dintre visele care se repetau obsedant, ne plimbam printr-o pãdure înaltã de brazi cu crengile înconvoiate de nea, mînã în mînã, iar privirile ei calde, lucind de o tandreþe reþinutã, mã fãceau sã transpir în viforul somnului.
Imaginea feþei ei îmbujorate, zîmbindu-mi dintre zãpezile onirice, a spulberat sensurile care roiau în jurul Isavasayei. Am închis caietul cu coperþi verzi ºi m-am ridicat de la birou.Era ora la care trebuia sã iau medicamentul. În indicaþiile pe care le primisem, se specifica sã-l îngurgitez cu o cantitate suficient de mare de lichid, înainte de mesele principale. Am înghiþit pastila lunguiaþã, de un roz neutru, aseptic ºi am ieºit pe balcon. Acolo între zidurile albe de beton, care reflectau toatã dogoarea dupã- amiezii de iulie, privind oraºul pustiit de arºiþã m-am hotãrît, aparent fãrã nicio noimã, sã caut numãrul de telefon al Adrianei ºi sã-mi adun toate resursele de voinþã ca sã o sun.

2.

Am fost din nou la clinicã pentru control.De data aceasta medicul nu mi-a mai explorat gîtul ºi mucoasa bucalã. S-a mulþumit sã-mi cerceteze doar pupilele cu o lanternã minusculã care trimitea un fascicul alb, orbitor.
Îi aflasem numele, abordînd-o curajos pe asistenta care pãzea intrarea în cabinet, o blondã mignonã, cu faþa inexpresivã, dar machiatã cu îndemînare.
-Am venit pentru testarea unui antidepresiv. Domnul doctor mã aºteaptã...apropos, puteþi sã-mi reamintiþi numele dumnealui, am un lapsus..e ceva cu „Pe”, nu? Pop, Popovici, Popescu?
-Oniºor, domnu’ doctor Liviu Oniºor, mi-a zîmbit ea cu amabilitate, fluturîndu-ºi genele rimelate, vã aºteaptã!
I-am întors zîmbetul ºi am intrat triumfãtor în cabinet, de parcã aflasem numele celui de-al cincilea cap al lui Brahma.
-Ai ameþeli, hiatusuri de memorie, stãri de angoasã inexplicabilã? m-a întrebat Oniºor, dupã ce ºi-a încheiat sumara examinare.
-Nu, nu ameþesc ºi nici nu am lacune-n memorie...poate doar somnul...
-Adormi greu? Ai coºmaruri? Dimineaþa resimþi o stare de obosealã ? a þãcãnit de trei-patru ori butonul pixului argintiu, pregãtindu-se sã noteze ceva într-o agendã elegantã, învelitã în piele bleumarin.
-Coºmaruri? Nu, nici vorbã, visez normal, uneori color, dar nu prea am poftã de mîncare!
A mîzgãlit ceva în carnet ºi a concluzionat:
-Visele colorate sunt destul de neobiºnuite, dar nu reflectã vreun simptom sau vreo modificare malignã la nivel cerebral! Începînd chiar de astãzi, fiindcã nu au apãrut efecte secundare, vreau sã iei o dozã dublã la fiecare patru ore...de acord Atunci ne revedem luni, la aceeaºi orã!
Am pãºit în stradã, cuprins de o stare inexplicabilã de veselie. Feþele trecãtorilor, clãdirile, vitrinele magazinelor mi se pãreau schimbate, totul respira un aer festiv, în acord cu exaltarea care m-a cuprins. Am intrat într-un supermarket ºi am cumpãrat o conservã de ton, cîteva legume ºi dulciuri. Locuind singur, de cele mai multe ori îmi prepar singur mesele, unul din motivele pentru care nu intru într-un restaurant fiind acela cã mã îngrozesc privirile chelnerilor sau ale celorlalþi clienþi, urmãrindu-mã în timp ce mãnînc.
La casierie, am rãspuns cu aplomb zîmbetului convenþional al fetei spelbe, cu faþa spuzitã de coºuri mãrunte, adãugînd degajat:
-Ai un ten superb, e pãcat sã te machiezi!
Sãraca de ea, s-a zãpãcit vizibil, scãpînd pe jos monedele pe care vroia sã mi le dea rest. I-am strîns în fugã mîna umedã, ºoptîndu-i cu obrãznicie: „ prietenul tãu e un bãrbat fericit” ºi am ieºit din magazin fredonînd fals „Woman in love”
În timp ce urcam în fugã scãrile, mi-a venit un gînd nebunesc: dacã vroiam sã cuceresc inima Adrianei, trebuia sã scap de timiditate, de jena stînjenitoare care mã cuprindea de fiecare datã cînd întîlnesc o femeie frumoasã ºi nu vedeam altã remediu decît sã încerc sã cunosc cît mai multe, de-a valma, fie ele banale, urîþele sau fermecãtoare.
Am intrat în garsoniera pustie ºi m-am apucat sã pregãtesc o salatã de peºte. Tocam cu îndemînare ceapa, cînd zbîrnîitul soneriei m-a întrerupt. Am lãsat cuþitul, îndreptîndu-mã spre uºã, curios, fiindcã se întîmplã destul de rar sã mã caute cineva. Era Nadia, vecina de la trei, o brunetã maturã, divorþatã, debordînd de un sex apeal agresiv. Am fost mirat sã o vãd, fiindcã nu schimbasem pînã atunci cu ea decît cîte un salut politicos, cînd ne întîlneam în holul blocului. Zîmbea onctuos cu buzele-i rujate în viºiniu, þinînd o canã goalã în mînã.
-Scuzã-mã dacã te deranjez cumva...m-am apucat sã fac o prãjiturã cu mere ºi mi s-a terminat zahãrul , da’ se pare cã nu e nimeni pe-acasã la ora asta de la care sã împrumut!
I-am fãcut loc sã treacã ºi a intrat cu paºi sãltaþi, clempãnindu-ºi papucii cu toc cui ºi fîþindu-ºi lasciv ºoldurile voluptuoase prin faþa mea.
-Vai, ce ordine e la tine...da’ vãd cã într-adevãr te-am deranjat, erai la bucãtãrie! a exclamat cu admiraþie, în timp ce eu cãutam în debara punga cu zahãr.
Nu-mi era deloc simpaticã, dar nu ºtiu din ce impuls tainic am intrat în rol:
-Plãcerile vieþii de burlac, ce sã-i faci?
-Bãrbaþii în bucãtãrie...febleþea mea! Ce gãteai?
-Salata de ton cu andive, vrei sã guºti?
Totul a decurs firesc, ca între douã persoane civilizate. N-am ajuns în pat, chiar m-am temut ca nu cumva evenimentele sã alunece pe panta cãrnii, dar am cinat împreunã salatã de ton ºi prãjiturã cu mere stropite. Am refuzat doar un pahar din sticla începutã de Chardonais auriu, explicîndu-i cã urmez un tratament cu antibiotice. Am reuºit sã susþin o conversaþie banalã, fãrã sã mã bîlbîi, ascultîndu-i cu atenþie platitudinile, condimentîndu-mi vorbele cu o melancolie amarã, fiind galant cu moderaþie ºi un strop cinic, pe scurt am fost fermecãtor, aºa cum place unei femei coapte.
Înainte de a mã culca, am înghiþit, aºa cum îmi recomandase Oniºor, douã pastile roz, mirîndu-mã de modul neobiºnuit în care-mi petrecusem ziua.

3.

Noaptea, am traversat o cîmpie auritã, cu spicele unduind în vînt, presãratã cu o sumedenie de maci sîngerii, ciorchini de albãstrele, brînduºe pestriþe. Adriana, surîzãtoare, cu o pãlãrie de pai cu boruri largi care arunca umbre viorii pe obrazul ei cu pieliþa arãmie, îmbrãcatã într-o rochie demodatã din in se plimba prin lan, cu graþia unui personaj de Monet. Cînd am întins mîna sã-i prind degetele subþiri, peisajul s-a topit într-un vortex de luminã orbitoare.
M-am deºteptat nãclãit de transpiraþie ºi fiindcã tot trebuia sã respect orarul testului, am înghiþit încã douã hapuri.
N-am reuºit sã readorm. Am frunzãrit exemplarul ferfeniþit al traducerii din Kalika Purana:
„ Ea era aurora apãrutã-n vãzduh ºi strãlucea de o frumuseþe vie, inimaginabilã. Nimeni asemenea ei nu mai apãruse printre zei ºi nimic asemãnãtor nu avea sã se mai vadã vreodatã printre oameni, nici în adîncurile apelor pe culmile aspre ale munþilor, ori în palatele de nestemate ale regilor. Vãlurile pãrului ei negru-albãstrui scînteiau ca penele de pãu, iar sprîncenele oacheºe, clar boltite alcãtuiau un arc numai bun pentru Kama, zeul iubirii. Ochii ei, ca niºte potire smede de lotus, aveau cãutãtura gazelei speriate, iar faþa, rotundã ca luna, era ca o floare de lotus purpuriu. Svelt ca mînerul unei lãncii i se înãlþa trupul, picioarele netede ca trompa elefanþilor îl susþineau, mîndre coloane, iar sînii umflaþi, cu sfîrcuri negre erau de-ajuns ca sã ia minþile unui sfînt.”
Pe pagina urmãtoare am gãsit o însemnare din ziua în care-i vorbisem Adrianei, demnã de fervoarea naivã a unui adolescent: „am vãzut-o pe Kali, Lakme, Sita, Parvati, toate într-un singur trup!”
Ziua de-abia începea, aºa cã neºtiind cum sã-mi umplu timpul, m-am îmbrãcat ºi am ieºit. Am rãtãcit pe strãzile pustii, picioarele mã purtau pe o direcþie fãrã þintã, iar ochii înregistrau automat amãnunte fãrã importanþã: o crãpãturã sinuoasã în asfalt, un petic de iarbã uscatã împînzitã cu modeste corole de rochiþa-rîndunicii, un zid orb, cu tencuiala cãzutã, conturînd o hartã unui tãrîm imaginar în mucegaiul cãrãmizilor, douã castane verzi ca doi minusculi arici vegetali rostogolindu-se lîngã o bordurã. Dacã aº fi ºtiut adresa ei, aº fi trecut mãcinat de nesiguranþã ca un damnat romantic prin faþa ferestrelor casei, m-aº fi furiºat noaptea ºi aº fi aºezat un buchet pe clanþa uºii. Suma actelor mele temerare, desfãºurate doar în imaginaþie nu mã vor ajuta sã o gãsesc, trebuia sã întreprind ceva real.
Am intrat într-un bar unde, în ciuda interdicþiilor lui Oniºor, am înghiþit cele douã pastile roz cu un pahar mare de vodcã. Era încã devreme, nu erau prea mulþi clienþi aºezaþi în penumbra tejghelei rustice din lemn de stejar, aparatul de condiþionat aerul împrãºtia zumzãind harnic, o boare rãcoroasã ºi copleºit de plictisealã am cerut încã un pahar. Alcoolul mi-a ars buzele ºi mãruntaiele dar nu mi-a amorþit durerea nostalgicã din piept. Puteam bea, dintr-o bravurã gratuitã, încã douã-trei pahare fãrã sã mã îmbãt vizibil, n-aveam însã spectatori aºa cã m-am îndreptat spre ieºire. O fatã slabã, îmbrãcatã într-un tricou negru, cu pãrul bicolor, jumãtate oxigenat, blond-albinos, restul ºuviþelor vopsite în negru, cu o þigarã neaprinsã între buzele colorate în bleu cobalt, s-a apropiat de mine:
-Te-am vãzut...ce ai luat, ecstasy, amfetamine? Eºti tare!
-Nu, e doar ceva pentru stomac, am gastritã acidã! am minþit-o.
-Dacã mai ai o pastilã-douã în plus poþi sã vii la mine, ºtiu sã mã distrez, nu fac fiþe!
N-am ºtiut ce sã-i rãspund, dar nu din timiditate, simþeam o lehamite inundîndu-mi mãruntaiele, ceva mai greþos decît gustul salatei de ton combinate cu plãcintã de mere ºi am trecut fãrã sã o privesc, cu privirile aplecate.

4.

Oniºor mã privea îngrijorat prin lentilele lucioase ale ochelarilor sãi eleganþi. Era din nou joi ºi mã prezentasem la clinicã.
-Nu înþeleg nimic, a rostit cu o voce rece, nu prezinþi modificãri evidente, s-ar fi observat la tomografie, þi-aº putea face ºi alte analize, mult mai sofisticate, dar ar fi bani aruncaþi degeaba!
-Visele, visele care se repetã, colorate, extraordinar de veridice...am bîiguit intimidat.
-Visele nu înseamnã nimic...ºi eu visez în culori cîteodatã: o plajã exoticã, o ºalupã care alunecã prin Caraibe, o colibã pitorescã din stuf printre cocotieri...
-Simt cã ceva nu-i în regulã, o neliniºte care se amplificã...
κi frecã rãdãcina nasului, acolo unde curbura metalicã întipãrise o amprentã roºie, probabil dureroasã:
-Nici raportul psihologului nu mi-e de vreun folos. De acord eºti introvertit, hipersensibil, poate chiar uºor ciclotimic, dar milioane de indivizi sunt la fel !
-De ce am fost selecþionat? l-am întrebat, brusc agresiv.
-Uite ce e, dacã vrei, poþi renunþa la program, dar nu mai încasezi nimic pe lîngã avans!
Mi-a fost teamã sã mã întorc acasã. Am rãtãcit pe o alee ticsitã de trecãtori, corpurile lor nãduºite mã împingeau, cãutam un indiciu în masa acea amorfã, ritmul unor paºi, tresãrirea unui zîmbet, o privire familiarã, apariþia doritã cu obstinaþie de atîta timp. M-am oprit în faþa vitrinelor fastuoase, iar geamul gros mi-a oglindit silueta nesigurã, chipul rãvãºit de nesomn, o faþã aproape de nerecunoscut. Mi s-a fãcut ruºine de imaginea aceea pateticã ºi m-am îndreptat spre casã.
Am deschis precaut uºa, strecurîndu-mã în garsonierã pe furiº, n-aveam chef sã dau nas în nas cu madam Nadia ºi am cãutat în cartea de telefoane un numãr, cel al Mihaelei, prima mea dragoste realã. Nu o sunasem de zece ani, nu fusese ceva statornic, nu aveam amintiri palpabile, ne plimbasem o varã împreunã la sfîrºitul clasei a XI a, singurul lucru concret, nefalsificat, fusese sãrutãrile în întunericul unui cinematograf, dar simþeam nevoia sã inflexiunile unui glas cunoscut. Mi-a rãspuns o voce groasã de bãrbat:
-Cine o cautã?
- Un fost coleg de liceu, vroiam doar sã vãd ce mai face! am bîiguit intimidat, spunîndu-mi totuºi numele.
-E ocupatã, face baie lu’ ãla micu’..sunã mata mai tîrziu!
Am aºezat telefonul în furcã, ruºinat de intenþia mea. Trebuia sã gãsesc numãrul de telefon sau adresa Adrianei, dar nu aveam niciun indiciu ºi nu ºtiam de unde sã-mi încep cãutarea. Prea multe planuri irealizabile mi se încîlceau în cap, fãrã sã aleg unul eficient.

5.

Stratagema care mi-a venit în minte era de o simplitate uluitoare ºi, fãrã sã mai stau mult pe gînduri am pus-o imediat în aplicare. M-am îmbrãcat în grabã, fãrã sã dau prea mare importanþã hainelor pe care le-am aruncat pe mine ºi m-am îndreptat spre bibliotecã. Înainte de a ieºi din casã, am înghiþit o dozã dublã din leacul lui Oniºor.
Am scos dintre rafturi o carte oarecare, era un volum despre poezia truverilor occitani ºi m-am proþãpit în faþa biroului la care bibliotecara, o femeie cãruntã, cu ochelari groºi ºi nasul ascuþit ca un plisc de pasãre frunzãrea niºte formulare.
„Pot sã împrumut cartea aceasta în numele unei colege? Am nevoie urgent de ea pentru un examen ºi nu-mi gãsesc permisul!”
Pasãrea cu ciuf cãrunt ºi-a ridicat privirea de pe hîrtii. Mi-am luat mina de student zãpãcit ºi neajutorat, capabilã sã-nmoaie chiar ºi cele trei inimi ale unui cerber.
„ De ce nu vine persoana ca sã împrumute cartea?” m-a iscodit ea.
„Ar veni, i-am rãspuns, dar e bolnavã... o gripã urîtã, nu poate ieºi o sãptãmînã din casã!”
Aºa cum prevãzusem, a ezitat între mãrunta încãlcare a regulamentului ºi lenea de a-mi face o nouã legitamaþie. Mi-a întins fiºa Adrianei, indicîndu-mi cu arãtãtorul uscat ºi noduros rubrica în care sã semnez.
„Dacã nu aduci cartea în douã sãptãmîni, amenda este de trei ori preþul cãrþii!” a bodogãnit în urma mea. Nu-mi pãsa de avertismentele ºi regulamentele ei, am ieºit euforic ºoptind „Aleea Poeniþei, numãrul zece, apartamentul zece...”
Strîngînd cartea sub braþ, am cãutat o florãrie. Pentru cã nu obiºnuiam sã ofer prea des flori, alegerea unui buchet mi s-a pãrut o treabã complicatã. Florãreasa, o femeie blondã, planturoasã, îmbrãcatã într-un halat bleu cu guleraº de dantelã ºi-a ºters mîinile ude ºi m-a întrebat zîmbind:
-Doriþi un buchet elegant? Avem gerbera proaspete, trandafiri de toate nuanþele, iriºi, crini imperiali...
-Vreau ceva deosebit, o floare mai puþin banalã! m-am bîlbîit, zãpãcit de parfumul ºi coloritul maldãrelor de plante din gãleþi.
-Am primit niºte azalee din Himalaya, au un colorit superb...dar sunt destul de scumpe!
-Nu conteazã...azalee, zece fire! am spus cuprins brusc de febrilitate, ca ºi cum Parvati însãºi mi-ar fi fãcut semn cu mîna-i diafanã de pe crestele veºnic înzãpezite.
-Sunt pentru o înmormîntare? a întrebat florãreasa alegînd cu delicateþe tijele împodobite cu inflorescenþe catifelate, purpurii.
-Ce înmormîntare? Nu, nici vorbã!
-Atunci luaþi nouã sau unsprezece...ºtiþi, buchete cu soþ se oferã doar la înmormîntãri...
Cine a fãcut regulile astea stupide, m-am întrebat ºi m-am rãstit la ea:
-Care-i problema, dacã eu vreau sã cumpãr exact zece?
Femeia m-a privit miratã.
-Vroiam doar sã vã avertizez...atunci rãmîn zece?
Am plãtit ºi am ieºit grãbit, strîngînd buchetul în mînã, urmãrit de privirile ei nedumerite.
Am gãsit cu destulã uºurinþã strada, am urcat scãrile în fugã, apartamentul zece era la primul etaj ºi am apãsat cu inima zvîcnind de emoþie butonul soneriei. Dupã 2-3 minute de aºteptare înfriguratã, uºa s-a deschis încet. Fãrã niciun avertisment, un vertij neaºteptat mi-a întunecat vederea ºi m-am rezemat de tocul uºii, aºteptînd ca ceaþa întunecatã care-mi acoperea ochii sã se împrãºtie. Cînd mi s-a limpezit privirea, am vãzut-o pe Adriana învãluitã într-un halou de luminã aurie, îmbrãcatã în pulovãrul ei alb, deºi era varã, zîmbind misterioasã, îndepãrtatã, dar totuºi atît de palpabilã. Ne-am privit minute în ºir, vorbele erau de prisos, ideile pluteau între noi, karma mea o îmbrãþiºa tandru pe a ei, unindu-se perfect ºi veºnic cu toatã infinitatea de particule eterne ale sufletelor noastre. Am deschis gura, destrãmînd vraja:
-Dacã ai ºtii de cît timp de caut...
-Pe cine cauþi? Vocea ei suna ciudat de vulgarã ºi de rãguºitã, cu hîrîieli urîte, astmatice.
M-am clãtinat din nou, rezemîndu-mã de perete. În faþa mea stãtea o bãtrînã cu pãrul rar, vopsit într-un oranj murdar, cu faþa lãtãreaþã, ridatã, ca de maimuþã ºi trupul greoi, înfãºurat într-un halat scãmoºat de molton.
-O caut pe Adriana! am bîiguit ameþit, incapabil sã-mi explic ceea ce se întîmpla.
-Nu stã nicio Adriana aici...hai, pleacã repede pînã nu chem poliþia! a gesticulat ea ameninþãtoare.
Am privit spre buchetul care-mi scãpase din mîini, corolele fleºcãite pãreau un pumn de carne sîngerie ºi am ieºit cu paºi grãbiþi ºi spinarea aplecatã, învins de groteasca evidenþã.

6.

De data aceasta Oniºor nu era singur. O femeie înaltã, masivã, cu faþa cãrnoasã ºi pãrul negru strîns într-un coc demodat stãtea sprijinindu-ºi cu dezinvolturã fesele bombate de biroul lui.
-Doamna doctor Negruþiu, medic specialist în psihiatrie, dînsa coordoneazã programul de testare! m-a lãmurit el.
Bruneta ºi-a aranjat cutele halatului imaculat ºi scrobit pe care-l purta atîrnînd pe umeri ca o mantie, peste taiorul auster, croit din stofã cenuºie.
-Sã trecem la treabã... colega, fii amabil, lasã-ne, te rog, singuri!
„Ahaa, mi-am spus, matale eºti în spatele porcãriei cu testarea...
Mi-a fãcut semn sã mã aºez ºi a început sã se spele pe mîini la chiuveta ascunsã dupã un paravan. S-a aºezat pe scaunul lui Oniºor ºi a scos din buzunarul halatului o agendã cu coperþi cenuºii.
-Aºaaa...sã vedem: te-ai plîns de coºmaruri confuze ºi bizar colorate, care se repetã în mod ciclic! Aº putea sã-þi prescriu un somnifer eficient, dar asta ar afecta observaþiile privind testarea!
Mi-am aþintit privirea pe aluniþa mare ºi pãroasã, care-i împodobea buza de sus, decis sã n-o las sã preia controlul. E un tertip pe care-l învãþasem dupã multe confruntãri pierdute din cauza timiditãþii, de a privi nu în ochii adversarului, ci un punct de pe faþa lui. De obicei fixam bãrbia, dar negul întunecat, care-i puncta aproape concupiscent pielea gãlbuie, unsuroasã, m-a fascinat.
- Se miºcã ºi e nemiºcat. E departe ºi inexplicabil de apropiat. E înãuntrul tuturor ºi în acelaºi timp înafarã de toate...am spus rãspicat, aproape scandînd.
M-a privit întrebãtor, aþintindu-mã cu pupilele-i întunecate:
-Nu înþeleg, ce se miºcã ºi e nemiºcat?
-E o sutrã din Avashayana...am spus, imaginîndu-mi cu obrãznicie cã negul creºte obscen, ajungînd la dimensiunile unui mamelon violaceu, cu lunula înconjuratã de fire de pãr negru ºi creþ.
-N-am priceput niciodatã chestiile astea orientale, hinduism, budism, zen ºi altele la fel...
-Acum mã veþi întreba ce obsesii am, ce traume am suferit în copilãrie, dacã-mi iubesc mama ºi-mi urãsc tatãl, toatã gama de chestionãri adecvate, nu-i aºa?
-Vrei sã-mi spui ce obsesii ºi traume ai? Nu am timp sã te ascult, existã consilieri psihologice pentru aspectul ãsta...ceea ce mã intereseazã sunt efectele secundare ale medicamentului ºi pentru asta trebuie sã-þi recomand un set de analize: EEG, tomografie cranianã, eventual recoltarea de lichid cefalo-rahidian, ca sã fim siguri cã nu existã o disfuncþie malignã!
O greaþã difuzã mi-a urcat dinspre diafragmã spre esofag ºi am privit-o drept în pupila care clipea languros în mijlocul negului.
-N-o sã-mi faceþi nicio analizã, fiindcã nu-s de acord!
Vocea gravã, cu un timbru chiar plãcut, i-a urcat brusc cîteva octave:
-Credeam cã Oniºor þi-a explicat...ai semnat un contract, ai avut beneficii, dacã te retragi pierzi tot!
-Nu-mi pasã, am strigat, nu vã las sã mã înþepaþi sau sã mã mãsuraþi cu cine ºtie ce aparate idioate!
M-am ridicat ºi am ieºit, grãbind pasul pe duºumeaua lucioasã a culoarului. Precipitîndu-se în urma mea, a deschis o gurã verticalã, lãbãrþatã, cu buze flendurite ºi a þipat isteric:
-Te-nvãþ eu minte, o sã plãteºti pînã te ia dracu’, ai adus pagube programului, te ruinez, te distrug!
Oniºor a apãrut deschizînd uºa cabinetului alãturat, dar l-am depãºit, fãrã sã-i adresez niciun cuvînt.
Afarã toamna se instaurase pe deplin, coloratã generos în auriu, oranj ºi garanþa cu sclipiri catifelate. Am admirat frunziºul copacilor din scuar, aerul tremurînd obosit, clãdirile pudrate de lumina amiezii ºi am intrat într-un bar. Înconjurat de feþele vesele, tinere ºi nepãsãtoare, m-am simþit viu, departe de toate efectele secundare. Înghesuit între trupurile transpirate, m-am aºezat la o mãsuþã rotundã ºi am comandat chelneriþei un coniac. L-am bãut cu sorbituri mari ºi am cerut încã unul. Înainte de a pleca, ameþit ºi inexplicabil uºurat, am aruncat tot conþinutul flaconului cu pilule roz în vasul toaletei ºi rîzînd, am tras apa.
În drum spre casã, am hotãrît sã termin cu studiul Upaniºadelor ºi sã renunþ la visele colorate. Poate cã trebuia sã mã apuc de o meserie care sã-mi permitã sã trãiesc fãrã a permite altora sã-mi scotoceascã mintea.
Ajuns acasã, am deschis caietul cu coperþi verzi ºi am scris ultima frazã:
„ Numai renunþarea la toate lucrurile te poate face fericit, de aceea nu pofti la ceea ce aparþine altora.”
L-am trîntit apoi într-un sertar, am scos o sticlã de Pinot Gris din frigider ºi am ieºit fãrã sã închid uºa în urma mea. În timp ce apãsam energic soneria de la apartamentul Nadiei, mi-am proiectat pe retinã, pentru ultima datã, imaginea estompatã a unui pulovãr alb, cu gulerul rulat.