fantastica ta privire
iar penetrează în craterul adânc
eroziunea eului
predestinat de zei să ardă mocnit

pietrele lui cuvântătoare de idei
răsună ecou ca un tribut neplătit
multiplicându-se în restanțe de timp

uitarea nu uitarea nu se manifestă
niciodată vizibil ci curge
prin toate râurile gândurilor

mai pure decât însăși lumina
vede toate licăririle aprinse instantaneu
după auz după văz și mai ales după amintiri

ca tărâmul încastrat în magma
eternității prorupe din când în când
emanații putrede ale indiferenței

suferă pătruns de indignare
bolborosindu-și afară necuratul
conștient de acest mod de exprimare

convingerea că sunt prezență vie
a acestor stări de fapt
mă exală într-o mistică amăgire

pierd orice dimensiune
adevărul devine fluid curgător peste istorie
estompează orice primenire de bioritm

am nevoie de echilibru
adevărul și minciuna s-au înfrățit
în siamezi neoperabili

ca și cum loialitatea cu fariseismul
s-au cununat religios în fața îngerilor
iar eu le-am fost nașul

nu mă mai privi mistic
căutându-mi punctul vulnerabil
aruncă-mă peste granița acestei dimensiuni
atoatecunoscătoare

sau găsește-mi răscrucea
unde m-aș încadra ca substanță
să o iau de la capăt sub oblăduirea
instinctelor de atunci

9 noiembrie 2010