Mă chinui de câteva ore să scriu ceva. Ba mai mult, ca preocupare literară am devenit narcisist, citesc ultimile pasaje din Jurnal de câteva ori, fac mici corecturi și nu mă mai pot despărți de text. Îmi place cât de cât…mai exact chiar îmi place și simt că e normal, doar este al meu. Subiectivism exacerbat, catalizator!


În weekend am fost la București. Am început cursurile de formator pe calitate în educație. Ce chestie, vă dați seama? Până acum am făcut doar educație, așa cum s-a putut și cum a ieșit, acum îi punem și ceva calitate. Românului îi vine mintea cam pe urmă…

.

Sâmbătă seara am fost cu Rux și cu G. la teatrul Metropolis. Un spectacol de vreo oră, o parabolă captivantă, o piesă în doi în care am remarcat-o pe Anca Sigartău. Uitasem de ea, neajunsul provincialului. Piesa asta, M-am lăsat…, este o treabă cu un tâlc profund, în care pedalarea pe principiul afirmației, trezește în indivizii responsabili, dacă mai sunt, ideea contrară, morala de genul tu să nu faci așa. Practic îmi bubuie ideea când scriu că este regizată ca o fabulă…pe dracu, nu mă pricep, dar merită văzută, are umor dar și esență, puține personaje dar suficiente, decor aproape de zero dar la ce ți-ar trebui mai mult, plus că dacă stai în primele rânduri poți primi un fursec… din bun simț să iei doar unul, tava este cam goală, e criză.

Plouă, s-a întunecat, elevii ies de la ore, se amplifică un zumzet pe care îl întâlnești doar în preajma școlilor. Nu mă deranjează, este ca o muzică de fundal necesară existenței mele de zi cu zi.
Câțiva elevi își așteaptă părinții. Unul izbește cu putere un indicator de circulație. Zăngănit reverberat enervant, panicard. Sar la geam și îl admonestez. Copii neastâmpărați este prima idee care se înfiripă după calmare, normal totuși pentru vârsta lor.
Mă consolez: dacă ne-am comporta ca la teatru, fără zgomote și chiuieli țopârlănești, cu muzică în ritm de apluze stimulatorii, respect al ambientului, conversații pe tonuri moderate și decente…;
Știu că nu se poate, mă îngrozesc înțelegând cât sunt de univoc, comod chiar, mi-aș dori imposibilul, doar o față a lumii, una tipicară, juridică, supărător de decentă, scrobită moral și social, indecent de cultă, anormală.
Buuun, acum înțeleg. Ceva sau mai mult decât ceva nu este în regulă, trebuie să schimbăm prin părțile esențiale, dar perfecțiune nu se poate…doar idealuri, trebuie să avem spre ce tinde, ele sunt irealizabile dar trebuie să existe și pe deasupra, privite cu ochi egocentric sunt dăunătoare, subiective.

Și ca să terminăm cu teatrul, vă recomand din inma mea de cetățean de duzină, să mergeți și să vedeți piesa…
Vizionare plăcută! și vă mai spun una, joacă fata asta, Anca, ceva de speriat, dinamică, volubilă…și are un cap de păpușică, ochi albaștri…plinuță cât trebuie, pisicoasă, revigorantă , un fel de Draga Olteanu Matei dar mai urbanizată, de secol XXI. Mergeți ...
Am zăbovit ceva vreme și la librăria Cărturești. Au îmbrăcat-o cu un zaplaz de nuiele de toată frumusețea. Cărți de toate neamurile și pe toate gusturile, discuri, ceainărie, ce mai - un ambient în care aș vrea să mă rătăcesc pe vecie. Iau la purecat ultima apariție a Aurorei Liiceanu, Prin perdea. Îmi place stilul. Povestiri din viața de zi cu zi, proprietate personală, spuse simplu, accesibil, fără cuvinte pompoase, o carte frumoasă și ca idei și ca scriitură, experiențe existențiale analizate prin ochiul psihologului ,,care este,,…

Doamne de când cu vanghelizarea limbii române încep să am dubii la exprimare, mi-au mai spus-o și alții. Oameni de oamnei, nu eu un novice în arta fugii condeiului, intelectuali cu acte în regulă: atât am repetat inepțiile vanghelionului că atunci când trebuie să utilizez ceva asemănător, am un moment de cumpănă, construiesc mental înainte de a da drumul porumbelului. Altfel spus realizezi cât de a dracu este prostia, te poate contamina și răpune unu-doi.

Revin: Prin perdea nu știu dacă este o carte jurnal, de memorii secvențiale, o culegere de minieseuri autobiografice, dar știu că-mi place. Afli de toate și este ceva normal fiindcă viața fiecăruia dintre noi este o odisee subiectivă, inedită. Se pare că autoarea a avut ceva legătură cu meditația transcedentală și când s-a dus să depună un memoriu pentru nu știu ce, după 1990, undeva în Dealul Mitropoliei, nu știu de ce acolo, la fostul cabinet al unui giosan comunist, în care politrucul nu se mai afla, ci doar o amintire vizuală, o scrumieră de jad chinuită de chiștoacele unor activiști ai democrației sponatne, a aflat și prin intermediul autoarei și eu, (măăăi dar ce se duce vorba), că decedatul mitropolit, exPreafericitul Teoctist era acuzat de niscaiva măicuțe, neconsolate duhovnicește poate, că era preaiubitor de filme porno.Dar asta este o curiozitate de duzină , nerelevantă și poate chiar răutăcioasă, iartă-mă Doamne că știu ce zic, dar nu trebuia să fac.

Câteva idei m-au cucerit. Referitor la toaletele vaporoase ale unor doamne ce umblă sărăcuțele mai mult dezbrăcate decât îmbrăcate, purtându-le și când trebuie și când nu trebuie, cineva face afirmația simplă oarecum dar super corectă, că: a arăta castrează imaginea, iar a sugera pune imaginația să lucreze ceea ce o determină pe autoare să afirme că acest mod de abordare constituie în esență diferența dintre erotism și pornografie. Și continuă cu argumentele unui universitar arab, care explică unui occidental misterul pe care îl ascund femeile musulmane în spatele voalului care le acoperă fața, exercițiul de imaginație pe care trebuie să-l faci tu masculul penetrator, privind doar ochii celei dorite.
Nuditatea exacerbată a celorlalți, a nemusulmanilor, denotă o sărăcire spirituală, o renunțare dureroasă și inutilă la misterul ființei umane și la jocul erotic, care te conduce spre adevărata iubire doar prin degustarea picătură cu picătură a eternului feminin ce se revarsă infinit și incitant.Una e să dai pe gât o sticlă de Courvosier, ca un drojdier de la Broasca leșinată a lui Chirovici făgărășanul și alta e să îl deguști picătură cu picătură, să îi savurezi aroma și să simți cum degustându-l îți pătrunde în tot trupul, descătușând energii necunoscute, fecunde.

Și poate că dacă răsfoiești Fericirea, romanul francezului biprenom Denis Robert modern ca scriitură și așezare în pagină, obișnuit deja ca subiect prin vulgaritate, în care futaiul este esența trăirilor unor personaje contemporane din ce în ce mai comune pe mapamond realizezi că ceva se întâmplă. Ar fi trebuit să știm de la început că tot ce am spus, tot ce am făcut și tot ce am gândit vreodată a existat sub semnul unui singur scop. Sexul. Nu neaparat plăcerea, dar în mod absolut sexul.
Cartea asta este tot un fel de Jurnal, unul stereo. Eroii care nu își vorbesc prea mult, deci nu prea comunică verbal fiindcă sunt mai apropiați de patrupede decât de ființele bipede, își servesc doze din ce în ce mai puternice de sex.
... și de plăcere s-a ales praful, nu mai este în cărți, se exacerbează masochist actul sexual ca apoi să se noteze experiențele în Jurnalul oglindă: ea pe pagina stângă cum deschizi Fericirea , el pe partea dreaptă.
Sărăcim, sărăcim spiritual și nu mă tem de sărăcire în sine ci de veșnicia morții spirituale. Voltaire își începe Secolul lui Ludovic al XIV-lea cu o referire la spirit, cuvânt cheie în secolul luminilor, astăzi pasager și prăfuit :
,,Nu intenționăm să scriem numai viața lui Ludovic al XIV-lea; ne propunem ceva mai mult.Vrem să încercăm a zugrăvi pentru posteritate nu acțiunile unui singur om , ci spiritul oamenilor în secolul cel mai luminat din câte au fost vreodată,,.

Spiritul deci… și nu al unui singur om, fie el chiar rege, ați înțeles … ci al tuturor oamenilor fiindcă ei conturează o epocă. Spiritul este amprenta, este marca calității, este quintesența care persistă în timp.
Care este spiritul epocii noastre ? mă cutremur, nu mă întrebați… personal sunt decepționat, spiritul a fost schilodit, a fost înlocuit cu lăutărismul( termen noichist), imoralitatea, demagogia, pornografia, repet pornografia nu erotismul. Crud adevăr, subțirele generații. Știu că ne putem consola, nici secolul XX nu a fost mai breaz. Parisul acelor vremi, al artiștilor de tot felul era iadul… sodomie, libertinaj erotic, ateism bonjurist, artă demolatoare de canoane, simțuri superexcitate, excese, inclusiv artistice, generatoare de genii cărora trebuie să le tolerăm totul, cred cei inițiați în lumea artelor.

Cazul Picasso par example… ei na și ce dacă a avut vreo patru neveste dublate concomitent de un harem de amante … ce-i cu invidia asta… dacă a putut, a putut! păi la bătrânețe își testa virilitatea anormală vârstei pe trupul unor tinere modele. Ei și ? Se pare că mai de voie mai de nevoie se pasionau și fetele de farmecele satirului spaniol.Imoral ? Da de unde, ce dacă i-o trăgea soției prietenului său, suprarealistul Eluard, pe care îl ridiculiza mai apoi pentru că îl încornorase, poți să-l admonestezi ? nici vorbă el ne-a lăsat Guernica, Domnișarele din Avgnion, picturile albastre, roz și în alte tonuri….El a fost esența unei epoci.
O fi bine, o fi rău? Ne mai gândim!
Greșesc probabil ca demers logic undeva, sau nu pot pricepe, sunt om al canoanelor, am limite, dar pornografia ne îndobitocește, ne face să involuăm ca specie, ne omoară spiritul, ucide umanul, normalul, emoția.

Spiritual sărăcim, dar este cutremurător că în aceeași măsură nefericim, ne lovește o frigiditate a simțurilor care distruge afrodisiacul, erotismul, plăcerea în sine, ca simț împlinit spiritual , nu ca poftă minusculă, animalică .

Încă puțin Prin perdea. O zicătură simplă a lui Michael Argyle, psiholog de psiholog înțeleg de la Doamna Liiceanu, spune simplu și cu mult subânțeles, o propozițiune pe care te îmbățoșezi să crezi că puteai și tu lesne să o spui dar nu ți-a venit: inteligența micșorează accesul individului la fericire!
Nu comentez prea mult, creadă fiecare ce vrea dar este superbă propozița cu pricina, eu cel puțin am priceput-o după capul meu. Să mă bucur că nu sunt prea bolnav, că am o soție nurlie, că am două fete cucuiete istețe și chiar cuminți, aici este o anomalie dar se poate și așa, că am morții mei la Brezoi și o căsuță modestă dar vindecător de atractivă pentru suflet, că am prieteni de discuție pe mess,un cățel credincios și o mașină depășită moral și tehnic dar funcțională, că nu țin regim și pot degusta din când în când o țuică de prună sau un pahar de vinișor alb.
Lectură plăcută. Nu știu de unde și cum, dar are Aurora Liiceanu o modestie și un calm intelectual în arta conversației, o distincție ce nu rezidă din frumusețea fizică ci din inteligența ce se revarsă prin limbajul verbal și nonverbal care te cucerește, o expresie de Doamnă ce impune respect, prin distincție și erudiție empatică… spre deosebire de pseudodoamnele despre care mi-am spus părerea undeva în Jurnal.
A fulgerat la sfârșit de octombrie, ceva bizar. Dar poate că așa trebuie să fie.De ce oare tot comentăm, nu ne convine și nu luăm lucrurile așa cum sunt ? Va trebui să încerc să îmi explic nemulțumirea mea cronică.
Preocupare pentru viitor, de vorbă cu mine însumi!

Ieri seară am vizionat un film tulburător și cu siguranță cred că s-a plecat de la o întâmplare reală. Filmul Head in the cloudes tradus nesugestiv Cu capul în nori, regia John Duigan. În distribuție Charlize Theron, o blondă superbă, câștigătoare a Oscarului în 2004 pentru rolul din Monster, aici în rolul Gildei, Penolope Cruz în rolul Miei și Stuart Towensend în rolul iralndezului cuceritor, Guy Malyon.
Gilda este o tânără aristocrată franceză, afectată de moartea mamei și prezicerea că va muri prematur. Suflet de artistă încercă să-și trăiască viața, se iubește fizic cu oricine, inclusiv cu Mia, o spaniolă focoasă, optând după alăturarea irlandezului la un menaj a trois. Războiul le tulbură viața. Irlandezul și Mia pleacă să lupte în Spania de dragul republicanilor, Mia moare iar Gilda se simte părăsită, o corabie rătăcită între talazurile destinului în voia căruia se va lăsa ulterior. Intră în Rezistență și are relații uneori neortodoxe cu nemții, ceea ce îi atrage oprobiul vecinilor. Din când în când drumul i se intersectează cu al irlandezului care se alăturase și el Rezistenței. Finalul este trist, demoralizator: nemții pierd Parisul, cetățenii o ucid pe Gilda pentru desfrâul ei de fațadă fără să afle că de fapt luptase în felul ei împotriva ocupanților, iar irlandezul, potențial salvator ajunge cu un minut mai târziu, împăcându-se cu gândul că a fost totuși iubit de femeia ce părea că îi iubește pe toți și pe nimeni în același timp.
Actori frumoși și profesioniști, erotism incitant, subiect profund, dramatic, emoții , scene reale din perioada dură a războiului.
Artă !

La Mezzo ascult Sonatele pentru violoncel și pian de Beethoven, interpretate de Henri Demarquette - cello și Michelle Dalberto-pian. Violoncelistul seamănă cu spaniolul Pablo Casals: chel, cu față rotundă și ochelari, scund. Are un vibrato echilibrat cu rezonanță caldă, profundă, o poziție perfectă a mâinii stângi, acuratețe tehnică, mobilitate-n mâna dreaptă, iar din corzile instrumentul se revarsă un sunet cald, armonios și plăcut.
Altfel de artă !