Întoarcea fantomei: episodul 1

M-am plimbat printre gânduri ascunse bine de conștiința care încerca o cenzură determinantă și nu am putut găsi un sens locativ sau de situație vreunuia dintre ele. Ce sunt eu redus la mine? De ce-uri sau alte cum-uri care pun în balanță adevărata conștiință, aceea a mea. Gândeam de parcă aș fi stat la aceeași masă cu Descartes sau de parcă Husserl îmi era un bun prieten cu care schimbam opinii, păreri…Aceste frânturi de mediocritate și de superficialitate tipice pentru noi toți. Părerea mea este că…și de aici înainte întregul șir de construcții ale unei conștiințe care de fapt nu vrea decât un lucru: să se afirme pe sine într-un registru de discurs sau altul…nu vrea decât să se audă pe sine în prezența altuia.

Și mai pot spune că acesta sunt eu sau acela ești tu? Simplă simulare a eu-urilor sau emanație deplasată sau imperfectă a unui ceva care părea că este de partea esențialului: conștiința. Și pare că și Levinas avusese dreptate cu acel „Între noi” care e o valență poate bine ascunsă a lui „Între doi”, adică între două conștiințe care nu se ascultă una pe cealaltă, ci se ascultă pe sine, fiecare separat pe sine, fiecare într-o încercare disperată de a scăpa de determinări sau de detemrinare…”Vizualizez un moment în viitor în care vom fi robotizați, așa cum câinii sunt prea umanizați”, după Claude Shannon, iar lucrurile par a se simplifica. Voi fi întrecut de niște monitoare care gândesc sau propria conștiință nu numai că nu va putea scăpa de limite, dar va fi și mai adâncită în determinări. „ În ciuda vitezei la care ajunsese, în ciuda tuturor scurtăturilor pe care apucase și a colțurilor pe lângă care se strecurase în Orașul Nopții, tot vedea matricea și în somn, tapiserie strălucitoare de logică, așternîndu-se peste hăul de culoare… „ și William Gibson pune punctul pe i în Neuromancer. Văd această esență dar ce anume pare mai real decât propria conștiință? Real este ceea ce este în jurul meu? Mintea mea face ca ceea ce este în jurul meu să fie real, nedându-i conotația de simulare…eu însumi sunt simulare…simularea de mine…


Întoarcerea fantomei: episodul 2

Iarăși m-am îndreptat către conștiință, acest lucru care mă determină într-un sens primordial. Desțelenirile perceptive ar conduce, după unii, la o indeterminare aproape absolută a conștiinței. Aș putea presupune chiar că s-ar face referire la un fel de constituire a subiectului transcendental. Desigur, aceste aspecte rămân presupoziții, deoarece constituirea efectivă impune unde fel de pre-constituire care nu face altceva decât să arunce un văl asupra întregului proces de trecere spre transcendental al conștiinței.

Dimineața aceasta m-a prins într-un fel de reflecție fenomenologică asupra spectrelor „conștiincioase”. Am spus de fapt „într-un fel de reflecție fenomenologică” deoarece gândeam mai departe de aici, la valențe analitice, științifice sau de ce nu de science-fiction. Nu am refuzat niciodată această împingere peste limite a imaginației mele, de fapt extinderea imaginației însăși a încercat să caute un fel de limite ale imaginației însăși. Tot îmi venea în minte repetitiv, însă neredundant, simularea și faptul că orice aș face sunt nevoit să mă reîntorc aici: constituirea subiectului transcendental cu toate pre-constituirile sale nu este o cale de suprimare a simulării. Poate nu trebuie să fie așa, nu trebuie să fie de fapt o simulare necesară sau poate că nu este obligatoriu să ajung la un pas prim esențial. De aici înainte esențialul ar scoate din funcționalitate propria persoană, iar dorința de a trăi în nedeterminare nu este decât un moft, sau mai bine spus o dorință pusă în necunoștință de cauză (adică a vrea ceva necunoscut). Iar acesta este un pas spre psihotism. Dorința de a atinge matricea este dorința de a trăi matricea sau de a fi matrice pentru ceva anume, însă aspectul esențial este că nu știm ce este de fapt această matrice (a nu se face trimitere la celebrul film). Sunt o copie infidelă, iar acesta trebuie să fie lucrul care ar trebui să mă mulțumească cel mai mult: că am copiat esențialul. Iată cum simularea îmi părea a fi ceva parcă de dorit, parcă necesară. Semnele care nu fac altceva decât să copieze și să inducă simulare tind să fie dorite, iar modul în care sunt ele îmbinate sau asamblate pare că devine acțiunea de bază. Sarcina mea este să amorsez cumva aceste semne…să încerc să subtitui în ecuație multitudinea de valori pe care le poate lua necunoscuta din cadrul unei mulțimi infinite…sau finite.


Întoarcerea fantomei: episodul trei sau că există ceva numit realitate

Există o realitate externă care conține asumări intrinsece (ca existența muntelui Everest) și asumări relative la un observator (relative la el). Faptul acesta ține de o spațiere externă surprinsă într-o structură invizibilă a realității pe care o proiectez. Unde? În mediul formal, instituțional al limbajului. Deci, există ceva ce trebuie perceput, contrar unei opțiuni idealiste care ar necesita inexistența materiei în exteriorul nostru[1]. Aceste obiecte vor fi proiectate, fiindu-le atribuită o funcție sau chiar funcții prin care se va recunoaște statutul lor. Apoi, voi avea în vedere o intenționalitate anume care va deveni colectivă, pentru a evita aspectul fenomenologic ce impunea o reducție la singularitatea regresivă (eu intenționez și tu cred că tu crezi că tu…[2]). Desigur, trebuie să se aibă în vedere și o regulă de constituire care implică o funcționabilitate a întregului sistem. Deci, faptul brut poate fi captat ca și un fapt instituțional[3] în mecanismul formal. Nu mă interesează aici taxonomia ierarhică a anumitor fapte, ci însăși posibilitatea integrării formale a lor. Există o realitate!

„Aceasta înseamnă că, dacă reușesc să demonstrez atât existența unei foi de hârtie, cât și a unei mâini omenești se cheamă că am demostrat că există lucruri în afara noastră. Dacă reușesc să demonstrez atât existența unui pantof, cât și a unei șosete se cheamă că am demonstrat existența lucrurilor din afara noastră. Și tot astfel, am demonstrat existența obiectelor dacă izbutesc să demonstrez că există două foi de hârtie sau două mâini omenești, doi pantofi, două șosete, etc. E evident, prin urmare, că există mii de diverse obiecte de felul acesta, așa încât, dacă în orice moment pot demonstra existența oricăruia dintre ele se cheamă că am demonstrat existența obiectelor din afara noastră. Nu-i așa că pot demonstra aceste lucruri? După părerea mea, nu numai că nu e adevărat, cum crede Kant, că nu există decât o singură dovadă posibilă a obiectelor din afara noastră, și anume cea oferită de el, dar eu chiar pot enumera multe dovezi distincte, fiecare din ele fiind perfect riguroasă, și oricând pot oferi altele. Pot dovedi, de pildă, că există două mâini. Cum? Ridicându-mi mâinile și spunând, în timp ce fac un gest cu mâna dreaptă, Iată mâna mea, adăugând apoi în timp ce mișc mâna stângă , Iată cealaltă mână. Și dacă procedând astfel, am demonstrat, ipso facto, existența lucrurilor exterioare, veți fi cu toții de acord cu mine că o pot oricând face din nou, în numeroase alte moduri. Nu e nevoie să dăm și alte exemple”[4].

Realitatea există și ea este re-cunoscută de către o conștiință, care este văzută de Searle în ipostază duală: element biologic-fizic și caracteristică mentală a unor sisteme nervoase de ordin superior, precum creierul . De aici se dezvoltă o altă întreagă altă problematică.

[1] Aceasta este situația lui George Berkeley, acesta mergând chiar pe urmele unui solipsism epistemologic.

[2] Searle, John, Realitatea ca proiect social, Ed. Polirom, 2000, p. 33

[3] Searle definește faptul instituțional drept acel fapt care are legătură cu omul, care este creat de acesta de exemplu: banii, calculatorul, etc.).

[4] Searle, op. cit., p. 145, citat preluat din G.E. Moore, Philosophical Papers, London, 1959, pp.145-146.


Sistem failed…întoarcerea fantomei, episodul patru

Nu făcusem decât să revăd niște schițe și să meditez adânc asupra lor…și de fapt ce a ieșit de aici? Eram mulțumit de reușita ca atare, că meditațiile și gândurile mele erau libere acum, erau exprimate, dar totuși constrânse. Le-am ucis cu sânge rece în momentul în care am decis să le dau o formă. Mi-am încălcat tocmai principiul după care mă ghidasem anterior și pe care îl consideram bun sau cel puțin constructiv: forma de exprimare răpește întotdeauna ceva gândului care vine ca o scânteiere în minte. De fapt, aceste străfulgerări erau cele care mă încurajau să îmi continui treaba…să trec peste reducțiile de orice tip și să reiau mecanismul fără sensul redundant al său. Iată textul…închis și determinat de cele câteva semne care îi dau conturul, limitele sale. Ce am vrut să spun când am coborât gândul la literă sau la cuvânt?

De aici pleacă întreaga problemă ridicată de intenția mea ca autor al textului. Într-adevăr, precum constituirea transcendentală a unui subiect, lucru care cel puțin în aparență este de fapt o frumoasă teorie fenomenologică, așa constituirea unei limbi transcendentale poate fi scăparea. Dar cum s-ar fac lucrul acesta pare că uită să ne spună inclusiv Eugen Fink. Și revin la intenție…la ce anume am dorit să fac și să spun. Poate mai curând decât atât trebuie să găsesc adevăratul sens sau autenticitatea veridică a gestului meu: de a-mi determina gândurile să ia această formă prin exprimare, prin punerea în text. Am vrut ieșirea din tipare și am coborât în alt tipar…și dacă era ceva nedefinit, puteam să spun că este tot un tipar anume, deci o determinare. Aici este vorba despre scăpare și despre faptul că nu am cum să evit acest lucru. Există o scăpare în sistem, oricât de bin ear fi bine pus la punct, iar această chestiune trebuie urmărită în text și dincolo de el. Chestiunea mă face să îmi îndrept atenția spre un act repetitiv, dar diferențiat. Vorba lui Deleuze de fapt, aș putea alătura foarte bine repetiția acestei diferențe, căci nu aș greși cu nimic. Redundanța poate fi o diferență clară și chiar o treabă serioasă și bine definită, însă este mereu însoțită de un același care ar trebui să fie scos din joc, cel puțin de dragul actului inovator. Iar de aici problema pare că se complică. Ce înseamnă act creator sau care este sensul inovației? Aș putea vorbi foarte bine despre autenticitate, dar generalitatea acestei chestiuni mă apasă să mă aplec mai bine spre ceva mai bine conturat. Actul inovator îl voi așeza lângă intenția autorului, iar de aici pleacă întreg demersul cititorului de a străbate lungile câmpii ideatice ale gândurilor sau meditațiilor autorului. Și când e să te pierzi, te pierzi și chiar eu ca autor de fapt mă pierd…uneori gândul însuși fiind prea complicat pentru mine, deși eu sunt cel care îl gândește. Nici nu mai știu care este de fapt începutul și care sfârșitul sau, mă rog, dacă există așa ceva. Nici măcar acel pre-cuvânt pare că nu a reușit să arate ceva, nici vorbă de explicație, căci nu mă gândeam la așa ceva. Intenția trebuie urmărită dincolo de simplele cuvinte care sunt așternute efectiv într-un sens…sau nu. Mi-am scăpat ceva idei printre cuvinte…Frânturi filosofice…