Delirul hipnotizat de privirile bete,
extazul rămas, din ultimul fum de țigară,
și ultima picătură de licoare, privesc în gol.
N-aș putea să denumesc exact, starea ce mișună
celulele înșirate lăbărțat de-a lungul picioarelor,
de-abia se proptesc pe călcâie.
Efuziunea sentimentelor, zilnic ascunsă,
se revarsă peste ridurile atârnate cu grijă de piele.
Nu e o țâfnă de-a mea, o depresie, sau convingerea
mutilată de repulsia bahică, constat doar cum,
dipsomania își ia în arendă stăpânul,
îl sugjugă cu mijloacele ei frivole, inversând rolurile,
dependența îngurgitată e ireversibilă, delirul zace
prin sânge, prin creier.
Morfolește cuvintele într-un șir indescifrabil,
domină voința până la rangul de cinste(așa crede el),
devine bastardul plăcerii sale împreunată cu alcoolul.
E dificil de contorizat simbioza creată între plăcere și viciu,
fragil pare a fi hibridul, rezultat în urma fecundării celor două.
La prima vedere ai spune că descinderea lui,
are drept origine, mutanți din galaxii îndepărtate,
bietul hommo sapiens s-a perimat total,
în viziunea și pe sinuoasele sale cărări.
Pașii-l oblăduiesc într-o lume dezlănțuită,
așa cum e și avântul său, spre centrul pământului,
înșurubat în jurul axei sale,
gata să-l întreacă și pe căpitanul Byrd.
Cu fiecare centimetru de înaintare,
casele se răstoarnă în jurul său,
câinii și oamenii se-ncolăcesc după mesteceni,
și fiecare se bălăngăne din rădăcini.
Alunecă, i se face frig, și coboară pe o pajiște
cu multă verdeață, florile duhnesc a licoare,
iar el încă mai vrea să le soarbă damful.
Câtă trudă, să poată ieși din găurile negre,
câtă neputință îi umple gura cu nisip și bolboroseli,
nu va știi.
Dimineața oloagă și răsturnată, îi picură în gură,
singurii stropi din sudoarea zorilor.
Rămâne aplecat într-o baltă de ceață,
cu mâinile atingând marginile lumii sale răsturnate,
dorind năvalnic s-o îndrepte.


27 iulie 2010