Ce-ți spune ea, plăpânda floare,
Când o privești cu înțeles,
Ca unul ce, știind că moare,
O învelești în milă-ades?

Îți spune “Plânge-mă, străine“?
Ori “Umple-ți inima-n tăcere,
Luând, anume de la mine,
Polenul clipei efemere”?

Îți spune “Rupe-te de viață,
Căci e-n zadar să înflorești” ?
Îți dă, ea, floarea, vreo povață?
Îți spune timpul să-l oprești?

Sau se preface, sub culoarea
Smeritei sale-nfățișări,
Luand drept martor toată zarea,
Că n-are, veșnicei mirări

A omului ce-o însoțește,
Nimic să-i zică? … Tu, de vrei
Și poți să crești cum floarea crește,
Vei auzi cuvântul ei…