în nopțile zgribulite, Buna descânta cenușarul
după care sufla spulberând părerile de rău rătăcite
apoi se apuca să construiască tronul cel mic
învelit ca o arcadă de sala tronului
și uite așa, pleca ea de la așchii și țincușe
proptind cerul cenușii cu un butuc trainic și curajos
culcușea între trepte trupul uscat iască
umbrit de o boare de ulei
și cu pași socotiți și tremurați
strămuta lumina din candelă către tronul de domnie
la-nceput lumina se prefăcea că leșină
iar Buna îi făcea vânt ușurel, așa ca de alint
până ce Domnița deschidea ochii jucăuș
și începea să sară alergând de colo colo
atunci Buna mă îndemna s-o-ncerc
suflându-i ghicitori la ureche
și eu o-ntrebam și ea-mi răspundea-îmbujorată
săltându-se să-mi sărute vârful genelor
atunci Buna închidea ușa iar fumul scăpat din lanț
dădea ocol până nimerea hornul și o lua pieptiș, strecurat, până sus
de unde își dădea drumul în hăul întunecat
trăgând toată lumea după el
până în preajma moșului cel lipicios
și la gene pofticios.
eu alunec, adulmecând fuior de tămâie, străbat calea visului
până hăt, dincolo de marginea cerului
de unde, zicea Buna, începe împărăția lui Dumnezeu
și pentru că-i plăcea și lui mirosul de cetină și lemn curat la suflet
(Buna spunea că El nu suferă minciunile și d-aia nu strica fumul cu arsură de ziar)
lăsa iarna porțile cerului deschise să audă lemnul prevestind nașterea și arsura din inimă
iar în nopțile când îi mai trecea năduful, stelele se arătau fără frică fulguind a poveste
și a jăratec trosnind și-nvârtindu-se-n loc, făcându-și culcuș de cenușă
în nopțile zgribulite fumul țese potecă de la cer la pământ
luna bate sfioasă-n geam, candela face semne
Buna se lipește la pământ ascunzându-se o dată, și încă odată și încă mult
visele se-ndemneamnă la joacă alergând fumul
destrămându-i pânzele
încurcând fuioarele...