The XX-Islands. Soundtrack pentru tastat, pentru scris, pentru măsurarea atitudinii într-un pahar de apă și vărsat peste note universitare ce-și întorc fața în note muzicale, viața mea urcă din patetic în drăgălaș, în puternic până-n vârf de munte și cade ușor, lin, ca o coală purtată de vânt azi, fără o simplă pastilă de Zyprexa. Cartea lui Prada, mică, minimalistă, împuiată de zeci de noțiuni pe care creierul meu le identifică cu multă ușurință ca pe fluturii de varză vara, pe care personalitatea mea le refuză ca pe o viitoare carieră greșită.

Stomacul mi se înghesuie sub coaste ca o mâță mică, neagră, ca un purice mic în mijlocul ochiului. Inima se strânge și ea ca o buburuză fricoasă și-o taie rapid de pe frunza pe care stă inamicul. Mi se sparg cioburi cu ecou când mă gândesc că viitoru-mi atârnă de-o geană, nu, mai bine zis de-o coală, de-un dosar, de-o impregnare de tuș negru pe alb alb alb…

Vreau să-mi crească aripi sub haine, să zbor peste mare, să mă aștern la casa mea, să-mi pun tapet înflorat pe pereți, să-mi cos de mână candelabre din nylon și dantelă purpurie, să-mi fac cadranele de lemn ale ușilor și buzele roșii, să culeg din pomul vecinului meu tânăr, zvelt, mere să le fac tarte copiilor mei, mă strâng de pântec și acum știu că nu-i încă nimic.
Sunt capabilă de vise foarte frumoase când mă adun frumos frumos din miile de libelule pe care le-am prins în palme de-a lungul anilor, vreau și soare și umbră și căldură pentru locul unde-mi voi așterne creștetul, îmi caut cuibul ca o rață sălbatică, acum tu intri în acest joc, vis de zi al minții mele, tu ești cel mai frumos lucru care s-a abătut asupra mea, miroși ciudat a frezii și vanilie, am ajuns să te port în puf și moale de când începuturile, pot să torn candoare și limpezime în toate formele sufletului tău, pot să-ți suflu în gene somn adânc când ești obosit, pot să-ți fur săruturi mai fine decât penele unui porumbel alb, pot…

Pot deveni o zeiță.
Astăzi, după multe încercări, zâmbesc, nu poetic, ci din adâncul ființei mele.

Tu?