Marin Preda o conștiință prezentă

Într-o primăvară târzie, când înfloreau salcâmii la jumătatea lui mai, Marin Preda își lua la revedere de la viață într-o cameră din palatul Mogoșoaia. Era oare o moarte naturală? Mulți s-au îndoit de așa ceva. Fiind legat de el cu multe fire, am încercat să-i deslușesc ultimele zile și chiar clipe din viața lui. În 1970, într-o convorbire cu el, mi-a povestit multe despre romanele lui, mai ales despre Moromeții. De altfel, fiind aproape de localitatea în care se născuse, Siliștea-Gumești, mi-am ales ca temă de licență și am discutat cu el mai mult despre țesătura romanului. În cartea sa, "Cum a murit Marin Preda", C. Turturică, pare-se șoferul lui, povestește cum și-a petrecut ultima zi din viață. Am să recapitulez și eu. Era pe 15 mai 1980, o zi splendidă de primăvară. Marin Preda jubila după succesul său cu "Cel mai iubit dintre pământeni". În relații proaste cu soția, de două săptămâni nu mai dormea acasă ci în camera lui de la Mogoșoaia. Asaltat de admiratori de toate felurile, Preda se închidea adesea în biroul lui de director de la Editura Cartea Românească și își petrecea timpul mai mult singur. În acea fatidică zi, Marin Preda trimite femeia de serviciu, pe coana Vetuța, cum îi zicea el, să cumpere ceva băutură pentru a-l sărbători pe Sfântul Pangratie. Femeia vine cu o sticlă de rom cubanez, care atunci se găsea din belșug, i-o dă scriitorului, care se apucă să bea singur, fiind supărat rău, după o ceartă cu soția sa, Valeria Sincu. A băut o sticlă de rom și una de whiski toată ziua. Văzând că nu mai pleacă acasă, femeia de serviciu, noaptea târziu, dă telefon după un taxi să-l ducă la Mogoșoaia. Pe drum are o serie întreagă de peripeții cu șoferul, fiind beat, pentru care nu mai insist. Șoferul îl urcă scările la Mogoșoaia și-l dă în primire unor cheflii scriitori care serbau o zi de naștere. Câțiva din ei, văzând în ce hal este, se duc și-l culcă în camera lui. Peste noapte, Marin Preda se scoală și se întoarce la cheflii să le ceară un pahar cu apă, motivând că i s-a uscat gura. O fată, pictoriță tânără, glumind, îi întinde două pahare, unul cu apă, altul cu votcă, rugându-l să aleagă. Preda bea paharul cu votcă (nu se știe dacă a mai baut și apă) și se întoarce în cameră. A doua zi, pe la ora opt, trebuia să plece în Vrancea la o șezătoare literară. Prietenii cu care trebuia să meargă, văzând că nu mai apare, se duc la cameră să-l ia. Dar îl găsesc mort, trântit cu fața în jos, cu o mână atârnându-i pe marginea patului.
Diagnosticul pus de doctori a fost moarte prin înecare cu sputa lui, provenită în somn. De aici încep speculațiile. Pictorița cu pricina a dispărul ca prin minune și nimeni nu a putut să mai ia legătura cu ea. A fost cumva otrăvit Marin Preda? Medicii care i-au făcut autopsia, probabil tot oameni ai securității, nu au mai continuat cercetările, rămânând acest diagnostic. Cert este că eu am discutat cu membrii familiei, cu una din surori, care mi-a declarat că, după moarte, Marin Preda avea capul cu multe răni pe el, semn al unor lovituri.
În ultimul timp Marin Preda căpătase o aureolă de mare scriitor; când se deplasa prin țară se țineau după el șiruri întregi de mașini cu admiratori, mai ales după ultimul roman, care răscolise toată intelectualitatea română. Profesorul Alexandru Piru, la care am avut lucrarea de licență, mi-a declarat că la citirea romanului "Cel mai iubit dintre pământeni", a stat claustrat în casă două zile și două nopți, fără să mănance, citindu-l pe merăsuflate. Nimeni nu mai scrisese ca el până atunci. În noaptea când romanul a fost pus în vânzare, în fața librăriei Mihai Eminescu s-au strâns mii de oameni pentru a-l cumpăra. Se crede că a intrat în panică și Ceaușeasca, întrebând ce se întâmplă în mijlocul Bucureștilor cu atâta lume strânsă. Apoi Marin Preda avusese curajul să vorbească despre unele probleme insolubile ale societății socialiste. În convorbirile cu Florin Mugur, Marin Preda critica anumite aspecte negative ale societății socialiste, cum era agricultura care rămăsese pe spinarea militarilor și elevilor. Și nu numai atât. În cercuri intime el avea gura slobodă vorbind despre culisele ceaușiste. Era printre singurii scriitori care vizitase Franța și, împreună cu Eugen Simion, văzuse cum trăiesc capitaliștii. De altfel, Eugen Simion are și o poveste cu Marin Preda cum l-a ocolit tot Parisul pentru a cumpăra o pălărie.
La citirea romanului ,,Cel mai iubit dinte pământeni” am rămas cu un mare gol în suflet, cartea aceasta mă răscolise atât de mult încât câteva zile îmi tăiase apetitul. Întrebări stranii îmi sunau în cap: ce-i omul pe pământ? încotro merge specia umană? ce-i dragostea, acest sentiment straniu care ne cucerește pe toți? ce-i femeia? ce-i răutatea? care-i sensul vieții? ce este cu era asta a ticăloșilor și cu bezmeticii despre care vorbea el? încotro merge specia umană? de ce universul operei lui este așa de degradant? de ce personajele lui aleargă toate după un ideal labirintic, eșuînd în lamentabil?
După moartea lui tragică mi-am răspuns la toate aceste întrebări. El s-a identificat cu eroii săi, părăsind scena vieții ca și ei, expus derizoriului. El a văzut ca nimeni altul dincolo de obiecte, stările confuze, ambiguitatea sufletească, crepusculul, vagul, preluate prin filiera simboliștilor. De la el am învățat că dragostea nu-i eternă, biologicul din noi o destramă, că viața este cel mai mare mister al creațiunii pe pământ, ea nu e frumoasă, dar trebuie s-o facem să fie frumoasă, că moartea este o stare naturală pe care numai omul o face înspăimântătoare…
Marin Preda a rămas una din marile conștiințe ale secolului douăzeci, alături de Camus, Marlaux, Sartre, Faulkner, Ionesco, Prust, Joyce. A fost o conștiință lucidă într-un timp când nimeni n-a avut tăria să ridice un deget asupra timpurilor, dând dovadă de un extraordinar curaj civic. Poate că și de aici i s-a tras moartea…
Marin Preda a fost un mare moralist, citind opera lui, înveți o mare lecție despre viață. S-a luptat cu bezmeticii și cu spiritele primare agresive care populau fauna noastră umană. A fost sincer precum Camus care zicea că libertatea este dreptul de a nu minți, într-o lume cuprinsă de minciună și delațiune.
Lecturile lui preferate au fost Biblia, Dostoievski, Balzac, Celine, Sadoveanu, Carageale, a citit Cnoza din Princeton, pe Nietzche, l-a preocupat teozofia și filozofia…
Ca persoană a fost un om închis, și-a pus rar sufletul pe masa prietenilor, nu ura dușmanii ci îi disprețuia. A fost un spirit nevrotic, în tinerețe, miop fiind, a trecut printr-o lungă stare depresivă, stăpânindu-și nevrozele cu tranchilizante care nu-i lipseau din buzunar.
Sfatul lui pentru scriitori tineri a fost să învețe, "de la Balzac să nu ignore mecanismul social, de la Victor Hugo să caute excepționalul și surpriza vieții, de la Dostoievski să nu ignore adâncimea de spirit a sufletului omenesc, punând experiența personală lângă toate acestea…”
Unul din marii lui critici care i-au studiat cu asiduitate opera a fost academicianul profesor Eugen Simion. El spunea despre scriitor: ,,În secolul nostru s-a văzut că biruitor nu iese un astfel de om liber, mândru și așteptat, ci bruta lașă, care, eliberată de orice morală, se selecționează rapid și se unește cu alte brute împotriva oricăror veleități de libertate și mândrie, omorând orice scânteie a spiritului și aruncând omul în perversiunea delațiunii, a corupției și a fanatismului… Pe acești oameni îi caracterizează simplu: vai de capul lor!”
După 1989, Marin Preda, ca de altfel și Eminescu, a început să intre într-un con de umbră, nemeritat. ,,A apărut-zice Eugen Simion- o formă nouă de contestare, agasarea sau impaciența, iritarea față de orice tentativă de a-l apăra pe Preda. Încercând să răspund publiciștilor și scriitorilor care îl atacă bezmetic…m-am trezit că sunt admonestat și chiar înjurat, cu o vulgaritate greu de imaginat.” Mulți îl urăsc pe Preda nu numai că e un mare scriitor ci și că vine din lumea țărănească. Astăzi ne trebuie un blazon de aristocrați, să fie os domnesc…

3 martie 2010