Viața mea!?... o rutină nenorocită. Aceiași oameni, aceleași erori, identice minciuni și scuze, dimensiunea grotescă a lipsei totală de imaginație la orice nivel: afectiv, rațional, spiritual. Nici furia, nici disprețul nu mă ajută în cotidian. Imensă resemnare găsesc în chipul contemporan, iar neputința a devenit un reflex necondiționat la provocările vieții. Un singur punct de echilibru pentru mine, în toată această resemnare, familia. Nu acea familie pe care spun bătrânii „ți-o dă Dumnezeu”, vorbesc de acea familie pe care am primit-o prin ceea ce am crescut în mine. Oricât aș schimba măștile dinaintea chipurilor rutina mă urmărește, cu aceleași fapte vorbite și neîmplinite mă-ntâmpină semenii. Trăiesc un déjà vu perpetuu. Viața mea este o patetică tentativă de evadare dintr-un sens giratoriu! Moartea!?...
*
... de foarte multe ori m-am gândit la moarte ca la un tărâm exploatat subțire chiar și de editurile Divinității. Niciodată nu am simțit frică dinaintea ei ori vreo temere. Mi-este la fel de egal subiectul ca și miracolul nașterii, deoarece este singura certitutinde primită la pachet cu darul vieții. Am văzut oameni murind, apropiați sau străini. Indiferent de apartenența lor la ființa mea nu am simțit nimic, nici măcar regretul de a nu-i mai știi. Regretul ne este util numai pentru ce este viu, doar astfel mai putem îndrepta ceva. Deunăzi am asistat la un parastas de 40 de zile, așa numita părăsire terestră a sufletului, pentru întâlnirea cu El. Dacă atunci la groapă tina cimitirului era sărată și-ndoită cu lacrimi, acum nimeni nu plângea. Pe toate chipurile o singură trăire: absența din noi, nu a celui plecat, ci a noastră. În copilărie am desenat în imaginație sute de scenarii în care mă-ntâlneam cu moartea. Dar astfel am aflat că de la erou la ridicol ți-ajunge o zvârcolire a pleoapei. Când ți-e frică de moarte ți-e frică și de viață. Când viața nu-ți mai spune nimic, moartea nu te mai poate surprinde. Dintr-un sens giratoriu poți ieși numai când vine Dumnezeu din stânga, din casa cu patru camere, cea a inimii. Când ești numai suflet și Dumnezeu a ieșit din tine nu-ți mai rămâne decât rutina sensului giratoriu. În rutină, obsedat de evadare, mă gândesc că … moartea este neacordarea de prioritate, când din stânga vine Dumnezeu.

Sibiu
februarie, 2010