poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-01-22 | |
De multe ori mi-am pus întrebarea: cînd începem să ne aducem aminte și cînd începem să uităm? Mi-am dorit de multe ori să-mi amintesc cum mă simțeam cînd eram mică. Mică de tot, sau nou-născută, sau puțin mai mare, dar nu mult, atîta cît să-mi pot aminti cum era cînd mama mă lua în brațe, cum îmi dădea să mănînc sau dacă se juca vreodată cu mine. Știu de la ea că am fost mereu bolnavă, din prima zi, dar eu nu-mi pot aduce aminte......
Am auzit că sînt doctori care te pot duce prin hipnoză pînă la ziua zero, adică mai puțin decît un embrion. Tare aș vrea să ajung acolo, la clipa cînd pluteam prin apă fără să mă înec. M-am gîndit să încerc și eu, să mă întorc la începutul vieții cu ajutorul hipnozei, dar întrebarea este în ce limbă voi vorbi cu doctorul? Trăind de zeci de ani în străinătate, am preluat automat limba respectivă; vorbesc, gîndesc, acționez, fac totul într-o limbă care pentru mine nu este limba maternă. Din păcate, nu vorbesc limba maternă fiindcă nu am cu cine. Atunci scriu, scriu cu frica să nu o uit, scriu ca să o savurez, scriu ca să mă bucur de coloratura minunată, pot întoarce cuvintele cum vreau eu, jonglez cu ele în minte, mă simt bine cînd îmi spun singură pe românește noapte bună. Sînt multe cuvinte pe care le-am uitat și atunci duc monologuri cu mine; ori, dialogînd cu persoane nevăzute, caut căușul de aur al cuvintelor. Doar cățelul se uită nedumerit la mine și se bagă sub masă, neluîndu-mă în serios. Odată, la un magazin, am auzit cum două persoane vorbeau românește. Am luat urma lor, prefăcîndu-mă că am același interes pentru articole care de fapt nu mă interesau. Erau o pereche, soț și soție cred. El a simțit că mă țin după ei și a spus nevestei:- ce se ține asta după noi, am ceva în c...?...m-am lecuit și mi-a fost rușine. Rușine că am înțeles ce spunea, mă bucurasem să aud limba și deja căutam cuvintele cum să intru cu ei în vorbă, dar cu asta am rămas. De-atunci, mă dedic hîrtiei. Scriu des și cu plăcere, citind la fel, cu plăcere, ce scriu alții. Și totuși aș vea să-mi amintesc mai multe de acasă. Amitnirile se destramă însă din ce în ce mai mult. Nu am cu cine să le împrospătez. Sigur, am familie, frați și surori, mătuși și verișoare - dar toți sînt plecați de ani în America și, de cîte ori ne vedem, de obicei o dată pe an mă duc eu la ei, vorbim mult despre întîmplările cele mai recente; timpul este prea scurt ca să-ncepem din copilărie. Mama trăiește și ea acolo, dar memoria ei nu mai este atît de bună, încît să-mi povestească cum a fost cînd eram mică. Adun cît pot frînturi de informații, pe care încerc să le pun una lîngă alta, dar este un joc prea dificil, îmi lipsesc atîtea piese! Însă, ce e drept, există și unele întîmplări din copilărie de care-mi aduc aminte foarte bine. De exemplu, odată, m-a trimis mama la băcănie, să cumpăr o jumătate de kilogram de marmeladă. Pe vremea aceea marmelada se vindea la kilogram. Băcanul avea pe tejghea un calup mare, de culoare cărămizie; tăia cu o sfoară cîte o felie groasă de marmeladă, apoi o trîntea pe o bucată de hîrtie care se înmuia toată pînă acasă. Pe drum dădeam un colț de hîrtie la o parte și scobeam cu degetul puțină marmeladă lingîndu-l apoi cu savoare. Așadar, odată, mi-a dat mama trei lei, să cumpăr o jumătate de kilogram. Banii fiind mărunți, îmi zdrăngăneau în buzunarul rochiei. Un băiat mai mare decît eram eu, auzind cum banii îmi clămpăneau în mers, m-a oprit și mi-a luat toți banii, iar eu, rămasă înțepenită (nu de frică, ci de mirare; de obicei cînd ceva se întîmplă instantaneu, rămîi fără glas sau reacție), l-am privit fără glas cum se îndepărta, bucuros de izbînda-i. Ce puteam spune mamei mele: cît de fraieră am fost? Nu..., am adunat toți bănuții din pușculiță și am cumpărat marmeladă; nu mai știu dacă banii au ajuns pentru o jumătate de kilogram, oricum, mama nu putea face control, că nu aveam cîntar acasă. M-a certat însă mai tîrziu, că sînt mînă spartă, descoperind pușculița goală. Altă amintire. Cînd eram mică, fiind foarte slabă, aveam o rochiță albastră, care se încăpățîna să crească cu mine, scurtîndu-se de la an la an. Bunica mea cumpărase metri întregi de panglică bleu (da! era bleu și nu albastră), din mătase, din aceea din care puteai face funde înfoiate. În fiecare an bunica mea adăuga la rochița albastră un nou cerc de panglică bleu, astfel că, în curînd, aveam pînă la poale numai cercuri din mătase. Asortați la rochie aveam și pantofi albaștri, erau cred cu vreo trei numere mai mari, ca să încap în ei mai mult timp; ascuțiți în față, aveau vîrfurile înfundate cu hîrtie, ca să nu-i pierd din picioare. Știu că eram slabă fiindcă o dată m-am dus jos la bloc, mîndră, în rochița mea albastră, cu pantofii albaștri, dorind să văd cine rămîne cu gura căscată de lucrurile mele asortate. O pereche de tineri a trecut pe lîngă mine și ea a spus: uite-o, slăbătura, cum arată cu picioarele ca două bețe!....cred că de atunci nu am mai purtat atît de des nici rochia și nici pantofii. Aveam ideile mele cum să mă îmbrac și făceam planuri cu nasul în pernă, cum mi-aș croi ceva nemaivăzut. Mama avea de la tata un palton vechi, pe care el nu-l mai purta. Era o stofă aspră, de culoare beige, cu dungulițe maro. I-am spus că mi-aș dori eu un palton din stofa aia. Știam cum trebuie să arate, dar nu știam să cos. Mama a mers cu mine la un croitor bătrîn, pe Calea Griviței, acesta cusându-mi un palton exact așa cum voiam eu. Era croit pe talie, cu mîneci bufante, care se strîmtau la încheietură printr-o manșetă lată, de care era cusut ca fantezie un nasture mare, maro. La spate, aveam un cordon, tot de fantezie, care punea în evidență talia; în față, haina se închidea cu trei nasturi mari, maro, și cred că arăta destul de bine, față de paltoanele de la magazine, toate gri, toate drepte și banale. Pe vremea aceea, cam totul era standard. Și-mi mai aduc aminte cît de mult îmi plăcea înghețata pe băț. Auzisem că se poate face oricînd vizită la fabrica de înghețată și, în plus, te mai și copleșesc cu înghețată, la plecare. Mi-am pus în gînd să mă duc acolo și dacă aduc acasă înghețată pentru toți, ei mă vor lăuda. Am stat în fața fabricii o zi întreagă, cu o sacoșă mare sub braț, dar nimeni nu m-a lăsat să intru. Spre seară, am luat-o spre casă dezamăgită, frămîntîndu-mi mintea, ce povești să spun. Așa că a trebuit să-mi sparg iar bugetul și toți bănuții strînși cu greu i-am cheltuit pe ultimele înghețate de la un chioșc. Fiindcă erau de-a gata, nimeni nu s-a îmbulzit prea tare pe ele, „eu fiind sătulă de înghețata de la fabrică”, astfel încît cred că ultimele se topiseră prin frigider. Pe vremea aceea nu aveam frigider ca în zilele de astăzi, era un Fram, dar fără înghețător. De asemenea, îmi mai plăcea să mănînc semințe de floarea soarelui, prăjite și sărate. Peste drum de maidanul curții noastre locuia o babă, într-o paragină de casă; prăjea semințele într-o tigaie prăpădită, le punea fierbinți într-un corn din ziar și vindea cornul pentru 25 de bani. De cîte ori ieșeam de la ea din casă, miroseam a prăjeală și a fum, dar semințele erau delicioase. Pe maidan, scuipam cojile prin bălării și de multe ori dădeam peste vreo pisică moartă. Atunci mă opream speriată și-i murmuram un cîntec ce-l auzisem de la alți copii: „părul meu să crească, și al tău să putrezească”, în același timp urmând să-mi zmulg cîteva fire de păr și să le arunc pe pisica moartă; eram ferm convinsă că altfel îi iau locul. Pînă în clasa a cincea, am mers la școala de fete și mi-a fost foarte greu să mă acomodez la o școală mixtă. Mi se părea straniu să stau în bancă cu un băiat, mi-era jenă. Fetele care de la început au mers la o astfel de școală, erau mult mai îndrăznețe, mai guralive și nu am avut nici o prietenă. Visam cam des cu ochii pe fereastră în timpul orelor, ceea ce mi-a adus rîsul colegilor, nefiind în stare să răspund la o întrebare pe care profesorul mi-a pus-o special, văzînd că visez. Eram foarte slabă la matematică, dar foarte bună la limba română și la istorie. La geografie eram zero, la fel ca și la fizică. Pînă la liceu am mers ca gîsca pe apă, cum spunea mama. Cu mine în clasă era o fată, o chema Mia, pe care o admiram. Mă simțeam mică și proastă față de ea. Era foarte înaltă, foarte dezvoltată, avea un piept impozant, își făcea părul ca Margareta Pîslaru, își întorcea genele cu cuțitul și-și dădea cu creion pe la ochi. Am încercat și eu metoda cu răsucitul genelor, dar mai mult decît să mă doară degetul, nu am reușit să fac. Mia era cu cel puțin două capete mai mare decît mine, avea șolduri foarte late și de departe arăta ca o lămîie pe scobitori, dar avea mîini frumoase, cu degete fine și cu unghii lungi. Mi-am tăiat și eu ca ea unghiile, iar Mia a rîs de mine, spunînd că arată ca niște ghiare. Tot ce făceam, încercînd să o copiez, era greșit și, cu toate că era cea mai slabă la cursuri, toți o înconjurau cu admirație, mai ales băieții. Acum știu că ea cocheta cu profesorii, mai ales cu cel de matematică, un gras cu ochelari negri, foarte libidinos, care se pierdea tot cînd ieșea ea la tablă. Mia nu făcea niciodată sport, nu am înțeles pînă tîrziu care era motivul, mi-aduc aminte numai că unele din fete șoșoteau și chichoteau pe la colțuri, spre nedumerirea mea, mai ales că eu eram de partea Miei. Cred că era cu cîțiva ani mai mare decît noi, nu a terminat școala; auzisem într-o zi că s-a măritat pe neașteptate și s-a mutat din București. De atunci, nu am mai auzit de ea, spre mulțumirea mamei mele, care nu era de acord cu prietenia noastră. Înainte și în timpul școlii, am fost mereu prin sanatorii. Acolo am mers și la școală. Ani la rînd, din cauza bolilor, am fost prin spitale, sanatorii, preventorii, am îngițit tone de calciu și penicilină, am făcut sute de radiografii și cursuri de gimnastică, contra rahitismului. Din cauza asta, amintirile mele de acasă se subțiază din ce în ce. Pînă la zece ani, am locuit într-o casă cu o curte lungă, care avea o intrare strîmtă și întunecoasă, la stradă, iar alături, o familie de greci avea un chioșc cu dulciuri și tot felul de minunății delicioase. El era bătrîn și avea un ochi de sticlă, pe care-l ținea într-un pahar cu apă. Ochiul se holba la noi cînd îi cerșeam cîte un sirop. Pe același hol cu noi locuia o femeie bătrînă; aproape pătrată, piciorele-i erau așa de strîmbe, încît mă miram mereu cum de nu dă cu genunchii de mobile. Avea o cameră mare, înaltă și întunecoasă iar pe pereți atîrnau bufnițe împăiate și capete de cerbi prăfuiți. Nu-mi plăcea să intru la ea, toată camera mirosea a naftalină, împînzind toată atmosfera pînă în hol; pînă și coliva pe care ne-o dădea, mirosea a naftalină. După aceea ne-am mutat la bloc, fiindcă eram prea mulți: Familia se înmulțea văzînd cu ochii; aveam deja trei frați și următorul era pe drum. Locuiam la etajul patru, mie-mi plăcea să stau la geam și să număr tramvaiele care zuruiau toată ziua prin fața blocului. Învățasem de la frații mei să pun 5 bani pe șine, tramvaiul turtind moneda așa de tare că puteai să o folosești la telefon public. Cel mai mult îmi plăcea să mă duc la muzeul Antipa, care nu era așa departe de noi. Întotdeauna sălășluiam mult în fața vitrinei cu oameni preistorici, care arătau înfricoșători, în pieile lor din blană; unii aveau bîte în mînă sau stăteau pe vine, în fața unei peșteri. În față era un parc mare, de acolo furînd în fiecare an crengi de liliac înflorit pentru mama. Fratele meu mai mare mă convinsese să merg cu el la Palatul pionierilor, unde se organizau tot felul de activități. Eu mă înscrisesem la înot, dar niciodată nu am învățat să înot; mai mult mă plimbam prin parcul palatului și culegeam mierea ursului sau roșcove. Cîteodată ne duceam la cinematograf. Pe Calea Griviței înspre piața Matache era un cinematograf care se numea Marconi. Acolo ne furișam prin spate, ne cățăram pe geamul de la toaletă și așa intram în sală fără să plătim. O dată m-am dus cu frații mei și vreo alți trei copii din vecini la film. Era cu noi și o fată, o chema Doina și eu nu puteam să o sufăr fiindcă avea un ursuleț galben cu ochii maro din sticlă pe care nu mi-a dat niciodată voie să pun mîna. Doina era grăsuță și foarte bîzîită. Cînd am ajuns în spatele cinematografului, Doina s-a băgat pe geamul toaletei cu picioarele înainte rămănînd înțepenită cu fundul în geam. Nu mai mergea nici înainte nici înapoi. Era roșie ca racul la față și bîzîia disperată. Noi am împins-o cu toate puterile înăuntru pînă s-a auzit un buff urmat de un plescăit. Doina căzuse cu piciorele în closet! Ne-am furișat în sală ocupînd scaunele din primul rînd și în jurul nostru duhnea a pipi și a excremente. Tot timpul filmului Doina s-a smiorcăit de frica bătăii care-o aștepta acasă. Cînd m-am făcut mai mare, m-am dus în vacanța de vară cu vecina noastră, să facem pe statistele la film. Ea îmi spusese că în felul ăsta poți cîștiga ceva bani. Ne-am dus într-o zi, am stat la o coadă mare, iar cînd ne-a venit rîndul, am fost acceptate. O zi sau două mai tîrziu trebuia să ne ducem în centru, unde se făcea un film. Noi trebuia să ne fîțîim de colo colo pe stradă, și asta era tot. Artista principală era plină de toane, mofturoasă și încrezută, mereu se plîngea că machiajul îi dă reacții alergice, toți ținându-se de coada ei, încercînd să-i facă pe plac. Mă uitam lung la ea, la ce fel de machiaj avea pe față. Eu, de obicei, luam un creion roșu de la desen, îmi udam puțin degetul cu scuipat și frecam vîrful creionului pe umezeală. După aceea îmi dădeam cu degetul pe față și aveam puțină culoare în obraji. Aveam 15 ani și nu știam nimic! Într-o zi, tot din cauza mironositei de artistă, pe care o apucase iar mofturile, eram în pauză de filmat. Deodată, vine spre mine un bărbat, care arăta ca un tînăr zeu. Avea părul negru, numai bucle, era înalt, iar ochii mari și negri erau ca două bile de catifea. Făcea parte din echipa celor ce construiau culisele. M-a întrebat dacă aș vrea să-i fiu model, întrucît dorea să mă picteze. L-am întrebat, nătîngă, dacă știe să picteze, replică la care el a rîs. Din ziua aceea, viața a căpătat culoare; eram sensibilă atît la natură, cît și la muzică, astfel încît parcă mă trezisem dintr-un somn lung. M-am dus la el la atelier: era un fel de subsol, o cameră mică, în care mirosea a vopsea și a cretă. A pictat întotdeauna în acompaniament de muzică clasică și de atunci iubesc Egmont. Tablourile sale erau foarte mari și nu mă regăseam în ele. Nu aveam încă ochiul format pentru așa ceva și, în plus de asta, nu cred că mă interesau prea mult. Pe un fond fumuriu ieșea în evidență doar fața mea (mai ales ochii mari), înconjurată de un păr tot fumuriu, iar restul era o aglomerare de culori diafane. Acum știu că erau minunate, el a vrut să-mi dăruiască unul, dar am refuzat, de frică, nu care cumva după aceea să nu mai am voie să mă duc la atelierul lui. Avea un prieten, un jurnalist de la Casa Scînteii. Într-o zi, era dimineață, a sunat telefonul, iar el a spus să ies la geam. Am deschis geamul la etajul patru, iar lumina soarelui m-a orbit. Jos era el cu prietenul lui și rîdea, dezvelindu-și dinții perfecți, iar prietenul se uita în sus, la mine, cu gura căscată. După aceea mi-a spus că prietenul lui a văzut tablourile și nu l-a crezut că exist. Mai tîrziu, ne duceam toți trei să mîncăm înghețată, la Capșa. El era căsătorit, mult prea mare pentru mine fiind, astfel că se purta cu mine de parcă aveam cinci ani. Mi-aducea întotdeauna la atelier bomboane de ciocolată, care erau umplute cu stafide. Într-o zi a dispărut, nu l-am mai văzut niciodată. Am auzit că a fugit în Franța. Tablourile mele le luase prietenul lui, ziaristul; ani la rînd, mă gîndeam să mă duc să-i cer măcar unul, dar nu am îndrăznit, iar astăzi nu știu dacă mai trăiește. De multe ori mă bate gîndul să vin în România, să-l caut, dar nu am curaj. Ce-i pot spune, dacă într-adevăr îl găsesc? Precis nu-mi dă nimic! Asta a fost prima mea dragoste, și foarte mult timp după aceea umblam cu capul în nori. Am trăit mult timp ca în vată, nebăgînd în seamă ce se petrece în jurul meu. Trăiam într-o lume a mea, plină de culori, de poezii și de muzică clasică. Mă strecuram prin biserici și ascultam muzică de orgă; realitatea era mult prea departe de mine și nu vroiam să mă trezesc. Cu timpul, m-am trezit. Copilăria mea trecuse! Cred că m-am mai îndrăgostit de cîteva ori, dar, pe ascuns, am așteptat mereu să vină prințul din povești. Realitatea crudă era altfel și, de multe ori, mai tîrziu, primul meu soț îmi spunea printre două palme: trezește-te, prințul tău din povești nu există!!... Aș vrea să mă întîlnesc cu mine cea care eram atunci. Aș vrea să-i spun acelei fete visătoare că viața nu este numai o poveste. Dar cel mai mult aș vrea s-o ocrotesc mai mult pe fata naivă și-a-tot-încrezătoare, pe fata care a căzut de multe ori în drumul vieții, care a fost des dezamăgită și nu a îndrăznit niciodată să se răzvrătească. De aceea încerc să-mi aduc aminte, care a fost începutul? ......și în același timp aș vrea să uit multe.... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate