"De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc; de n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o păzește". (Ps. 126)

- Am nevoie de un sculptor în lemn, vreau o Troiță. Vreau o cruce mare, de 2,5 m înaltă, dar sunt foarte pretențioasă, nu vreau pictată, ci sculptată în lemn. Și foarte frumoasă, cu Iisus răstignit pe ea. În dreapta Sa, pe Maica Domnului iar în stânga, pe Apostolul Ioan cel frumos ce dormea cu capul pe pieptul Mântuitorului. Vreau s-o ridic în locul unde a căzut “Raza” ce mi-a îndreptat privirea spre “UȘA” ce s-a deschis pe Cer, așa cum am menționat în cartea pe care am scris-o!... m-am adresat eu unui bun prieten. După ce i-am desenat modelul, acesta mi-a recomandat persoana.
M-am angajat în această călătorie. L-am căutat la domiciliu, locuia la circa 40 de km de casa mea. L-am găsit într-o casă bătrânească, simplă, modestă, cocoțată ultima pe un deal, iar în spatele ei, o livadă imensă cu pomi, cu prea mult aer curat, sfârșind cu o culme de deal mult împădurită. Bat în poartă. Pe prispa, apare un bărbat de 54 de ani, slab, înalt, neîngrijit și singur. Privesc lung la brațul stâng. Cele patru degete de la mână nu mai erau. M-am cutremurat, m-a impresionat profund, era să mă întorc crezând că am greșit adresa. Persoana de față nu putea fi marele meu sculptor. Călătorisem, în multele mele pelerinaje, mai pe la toate mânăstirile noastre din țară, și slavă Domnului, nu puține cruci întâlnisem în cale.
Emoționată, îl întreb :
- Aici, dacă nu vă supărați, stă un sculptor de cruci? așteptând să aud un răspuns ca și cum respectivul ar fi plecat altundeva. Luându-mi vorba din gură, se recomandă:
- Vasile… Da… eu sunt... sculptor de cruci!...
Nu se poate ! gândeam fără grai. Acesta e un om prea nefericit, cum să-l lase Dumnezeu, atât de supărat pe viața asta, doar ară în via Lui! Cu siguranță s-a întâmplat vreo dramă în viața lui și a ratat toată frumusețea de har pe care i-a dat-o Dumnezeu. Nu sper nimic, nu voi avea niciodată crucea pe care o doresc…Voiam să fac pași înapoi, cerându-mi scuze pentru deranj, dar, uneori nu poți schimba hotărârile Domnului, din Legea Sa de aur?!!!...
“Fiul Meu! Rămâi neclintit și pune-ți nădejdea în Mine! Și pentru ce pui la inimă niște lucruri de nimic! Nu te turbura... ascultă sfaturile Mele!...Ce sunt vorbele ?... Un sgomot sec...
"Nu am înțeles mai nimic, dar acest îndemn m-a obligat să-i îmânez cartea mea "Îeșiți din ea, poporul meu!", explicându-i motivul care m-a adus în fața sa. N-am reușit să explic prea multe... Nenea Vasile mi-a citit gândurile. Îmi încredință împlinirea dorinței, afirmând că își va da toată silința, și chiar o să facă o "cruce monument “ mult mai frumoasă decât ceea ce voi spera eu.
- Am fost chemat de poetul Grigore Vieru, mai adaugă Nenea Vasile, a dat și dânsul comandă de o cruce la mormântul mamei sale. Am avut bucuria de a fi lăudat de dânsul, abia aștept să-l mai văd odată, m-a chemat la aniversarea zilei de naștere, m-am simțit ca cel mai fericit om pe lume. A fost cea mai frumoasă zi din viața mea. Mi-a promis c-o să mă mai invite și abia astept să merg iar la dânsul, știți ?... peste Prut...
- Dar... nu știți că a murit ?
- Ce spuneți?... Cum ?... Când?... Nu nu se poate! Nu vorbim despre aceeași persoană... Știți despre cine vorbesc ?... Despre poetul... Grigore Vieru ! accentuă și mai apăsat pe numele « poetul ».
- Da, știu...l-am plâns și noi, toți poeții, membrii de pe Site-ul agonia. Toți îl regretăm, a avut un accident de mașină.
Lacrimile i-au podidit ochii ce până atunci străluceau de extazul fericirii că a avut marele prilej și ocazie de a-l cunoaște pe Grigore Vieru.
- Nu... nu se poate, e prea trist... s-a rupt ceva în mine. Ce om bun era ?... și generos... îmi dădea atâta atenție !!!...
Mâinile i-au acoperit fața plângând ca un copil ce parcă rămăseseră singur pe lume...
- Dumnezeu să-l odihnească cu drepții în Împărăția Sa. Nu mai plângeți... Viața trece ca un vis, în curând ne vom regăsi din nou. Și... Acolo vom avea minunata fericire să stăm mai mult de vorbă unii cu alții, am sfârșit eu.
La întoarcere, n-am făcut prea mulți pași și "vorbele goale" au și apărut "ca un zgomot sec..."
- Ați dat deja lemnul?... ați dat și arvuna??... V-ați păcălit, e un ratat... știți... uneori, alcoolul... Ei... trebuia să veniți mai întâi la mine să luați informații, eu sunt "Primarul" îl cunoșteam cel mai bine... Aveam și Preot, stă aici foarte aproape... Sfinția sa îl cunoaște mult mai bine decât mine, și îl cunoaște toată lumea... De ce nu ați întrebat pe nimeni? Aveam alți baieți cu calități deosebite... foarte buni, artiști în sculptura lemnului!...
Din nefericire am recunoscut cât de vinovată sunt, dar, dacă m-aș fi plâns de puținii bani irosiți pe arvună, ar fi însemnat să-L nemulțumesc pe Dumnezeu. Am pierdut mult mai mulți bani la viata mea... am plecat, cu deznădejdea în suflet.
"Așa s-a vrut orânduirea lui Dumnezeu". În viață, oamenii, mereu m-au păcălit și au dat tot ei zvon de multe vorbe grele despre mine, totuși ca de fiecare dată, am căutat să uit răul, lăsându-le pe toate în seama și sprijinul lui Dumnezeu.
Dacă este Lucrarea Lui, atunci, această cunoaștere mă ajută să-L înțeleg și mai bine pe Dumnezeu. "Cere și ți se va da". Eu am cerut, Domnul meu va da ceea ce îmi este de folos, acum numai El știe ce este mai bine. Puterea sufletului meu nu se poate lăuda decât cu multa Lui grijă și bunătate pentru cea ce doresc să fac.
Conștiința mă îndemna să-l privesc pe sărmanul om ca pe unul din cei căzuți, frați ai Domnului, ca pe "Cel căzut între tâlhari". Mi se părea ca și cum aș fi făcut și eu parte din "aluatul fariseilor", aș fi fost și eu aceea care am trecut pe langă el și nu l-am cercetat, nu i-am uns rănile și n-am angajat pe nimeni să-l tămăduiască de gravele răni ce i le pricinuise vicleanul său vrăjmaș.
Mustrarea conștiinței era justițiarul ce-mi arăta acum adevărul, numai ea dădea valoarea binelui și răului de care niciodată eu nu eram în stare să le separ prin propia mea știință.
Și cum în astfel de împrejurări, nu aveam altceva de făcut, mi-am zis, o să mă rog la Dumnezeu, pentru el.
Îmi luasem definitiv adio de la această biată ființă ce toți mi-o recomandase, până și preotul, ca fiind rupt de realitatea vieții, pierdut cu totul în neputințele sufletești.
Trecuse mai bine de o lună de zile, dar glasul conștiinței se făcea tot mai prezent cu sfatul ce mi-l împărtașise în acele momente de față. Acum, ca un tribunal sufletesc mă chema la judecată controlându-mi voința, libertatea și rațiunea.
Dar eu, tot n-am învățat nimic din lecția vieții. Ca pe orice ființă, de multe ori când m-a cercetat bogăția Harului, m-a găsit și mai săracă.
Întotdeauna, înlăuntrul tău mai e o voce ascunsă, care te sprijină, te apară ca pe un copil și acum, aceste mustrări îmi reamintea îndemnul: "Rămâi neclintit și pune-ți nădejdea în Mine!..."
Oare, de ce m-am lăsat otrăvită de amărăciune ?... De ce n-am ascultat de acest glas?...
Pe motivul acesta am revenit din nou la această adresă. Ce să văd??...Lucrarea înaintase destul de mult. Sărmanul Nenea Vasile se descoperea a fi un mare artist în modelarea lemnului. Încântată de ceea ce vedeam în fața ochilor, nu-mi venea să cred. Am sărit de gâtul lui și la-m sărutat pe amândoi obrajii, ca o mamă care-și vede pentru prima dată pe copilul ei, făcând primii pași în viață.

8-Sept.-2009
Troița a fost ridicată, exact acolo unde am dorit, așa frumoasă și înaltă, mai mult după cum a sperat sufletul meu. Lucrarea lui Dumnezeu a început a fi lăudată și admirată cum nu m-am așteptat. Opresc multe mașini cu număr de București, care trec la Cheia, o fotografiază. Îi îndemn cu cuvintele din glasul conștiinței mele : "Mergeți și ridicați Troițe asemănătoare pe la toate răspântiile din orașul Dvs.