Plec la spitalul Mârzescu, la Buna mea. După ce cobor din troleibuz mai am de mers pe jos vreun sfert de oră. Cam mult, având în vedere că afară e frig. E o vreme de nici nu-ți vine să ieși din casă, o ploaie mocănească. E deja întuneric. Suntem la jumătatea lunii noiembrie.
Iau cu mine o plasă cu portocale și banane. Nu mă puteam duce la Oma mea fără nimic. Ajung în fața spitalului. Portarul nu mă întreabă ce caut. Nici nu știu dacă îl interesează, dacă nu mă înșel se uită la un meci de fotbal la un televizor alb-negru, așa că nu are timp de mine. Simt că nu sunt băgătă în seamă. Bine nu am cum să mă simt.
O iau pe aleea care duce către spital. Calc într-un pământ mocirlos. Dau să intru, dar ușa e închisă. Tot caut să văd, știu că de obicei mai poți găsi și o ușă laterală care este deschisă. E bine să cauți și alte portițe, drumul în viață nu e întotdeauna drept. Până la urmă găsesc ușa. Intru, și peste câteva secunde simt un miros de rânced și de nespălat. Mă uit pe jos să văd dacă e mizerie. Nu văd mare lucru, nici nu am cum la lumina chioară de pe hol.
Ajung la salonul 29, acolo era internată bunica mea. Pe hol mă izbește mirosul de urină. În partea stângă văd pe o tablă ruginită că scrie WC. Ce-i drept aici pute de îți ia nasul din loc. Pereții stau să cadă pe pacienți. Se vede că n-au mai fost vopsiți de când a fost construit spitalul, bănuiesc că de prin 1934.
Nu mai bat la ușă. Intru la ea în salon. Miroase a parafină și a aer îmbâcsit. Mă îndrept spre geam ca să-l deschid, dar e înțepenit. Aproape că nu se mai vede nici vopseaua, a rămas din el doar lemnul vechi și putred. Dar n-ai ce să faci. E totuși în spitalul de oftalmologie. Babetele nu văd să deschidă geamurile. Unele sunt operate, iar altele așteaptă să fie operate.
Ajung la bunica mea la pat și îmi dau seama că mă recunoaște cu greu. Își dă seama că sunt eu, numai după glas. Nu mă văzuse de aproape o lună. Fusese operată din nou, doar că, de data asta operația nu reușise. Încearcă să-mi șoptească că a fost un fel de ,,Fehlschluss”. În timpul operației marele și renumitul dr. G. o dăduse în bară. Avea tot ce îi trebuia, în cazul bunicii mele – cristalinul și bisturiul, dar cred că ceva se întâmplase cu el. Habar n-am ce. Trebuia să o opereze de cataractă.
Din câte știam eu, așa ceva nu i se mai întâmplase până atunci doctorului.
Oricum, el vroia să se scuze, dar pentru mine era degeaba. Parcă mai conta. O chinuise destul pe bunica mea și asta fără nici un fel de rezultat. Dacă nu și-ar fi primit porția de șpagă mai zic și eu, dar așa nu mai avea ce să comenteze. Nu dau doi bani pe oameni din ăștia care fug de responsabilitate și promit marea cu sarea după care nu se pot ține de promisiuni. Sunt niște lași, care nu știu cum să facă să dea vina pe împrejurare sau pe alții. Vina o au doar ei.
Bunica mea stă în pat și e tristă. Mă miră faptul că cearșaful ei este de culoare verde. La spital știu că totul este alb, până și fețele pacienților, care nu au venit aici de dragul doctorilor, ci au venit ca să vadă după operație.
Bunica mea începe să-mi povestească cât au costat toate. Cristalinul, operația și toate micile ,,atenții” date asistentelor, anestezistului, care, dacă nu le pasa nimic, nici c-ar mai fi venit să se intereseze de sănătatea ei. Pe vremea lui Ceaușescu îți puteai cumpăra o casă cu banii pe care îi dăduse ea, acum ei nu valorau decât o operație ratată ...
Mă uit la ea și îmi dau seama că ăsta este sistemul dracului și nu poți face nimic contra lui. Rămâi doar cu vorbele, cu bârfele și cu banii dați. În rest nu te alegi cu nimic, eventual cu nervi.
Bunica mea e atât de albă încât nici nu o mai recunosc. Stă în perfuzii și nu are voie să-și miște mâna dreaptă. Acul este prins de mână cu leukoplast. Mă uit la mâinile ei și văd cât sunt de învinețite și zbârcite. Pijamaua e și ea spălăcită, e de un roz alburiu. Norocul este că măcar pijamaua nu îi este dată de femeile de serviciu din spital. Cu Oma trebuie să vorbesc cât pot eu de tare, eventual să și țip, pentru simplul fapt că nu mai aude. Nu îmi place să fac lucrul acesta, pentru că toate celelalte babete nu fac altceva decât să se zgâiască la mine, deși se dau că sunt surde. Nu am chef să-mi fac publice ideile. Le țin numai pentru mine. Doar că acum, nu am ce să fac. Urlu și încerc să-i spun că i-am adus două banane și două portocale. Apoi, îi povestesc de faptul că viața trece pe lângă mine și eu îmi irosesc timpul cu tot felul de tâmpenii care nu-și prea au rostul. Până și școala a început să mă plictisească. Profesori sictiriți, studenți care vor altceva, iar alții are nici nu știu de fapt ce vor.
,,La dracu’ cu viața asta de rahat. Orice fac se găsește cineva căreia să nu-i convină ce fac. M-am săturat până în gât de cretini din ăștia… Scap de unul și dau peste altul.”
Bunica mea nu zice nimic, se vede că nu-i place că tot comentez și drăcui, dar, până la urmă, de ce nu? Ce mi-a adus mie viața până acum? Numai insatisfacții și dezamăgiri de tot felul. Așa că, nu am cum să fiu fericită…
,,O să vezi draga mea că o să fie și bine…”.
Mă face să râd. Mă abțin să comentez, deși aș face-o. Bine numai pe lumea cealaltă. Că aici e plin de tot felul de jigodii care îți pun piedici în tot ceea ce faci.
,,Moarte jigodiilor!”, spun lucrul acesta cu toată forța. Simt cum pupilele mi se dilată și tâmplele încep să-mi zvâcnească.
Stau cu spatele la femeile din salon, așa că nu am cum să văd ce mutre fac. M-am plictisit să văd tot felul de fițe din partea unor femei pe care nici nu le cunosc. Mă abțin să arunc cu ceașca plină de ceai a bunicii mele pe jos.
Nu stau mult și apare și doctorul, deschide ușa și se uită la mine plictisit și plin de scârbă. Nu cred că aveam voie să mai stau, trecuse de mult ora de vizite.
Nu-mi venea să cred că el este jaful de om, care o făcuse pe bunica mea să sufere. De altfel, cred ca îl durea în cur de tot ce se întâmplase. Era omul banilor. Îl mirosisem mult prea bine. Și nu-i mai ajungeau. Doctorul G. îi dăduse leukoplastul de la ochiul stâng jos și se făcea că o consultă. Consultația nu durase mai mult de un minut. Cât stătuse lângă ea, eu nu făcusem altceva decât să mă uit la ceas.
De-a naibii, nici că m-am retras. Încerca să o îmbrobodească cu tot felul de baliverne de medic uzat, care ar fi trebuit să iasă de mult la pensie și să lase locul celor tineri care nu aveau șanse prea mari de a se afirma. O lua cu tot felul de termeni medicali, de parcă ea, i-ar fi și înțeles.
,,Cum te simți mamaie?”
,,Binișor…”.
Ea nu avea ce să spună, trebuia măcar să simuleze că se simte bine, că altfel cine știe la ce proceduri ar mai fi supus-o.
Mă uitam în ochii lui și nu-mi venea să cred cât de scârbă era.
Bănuiesc că aștepta să-i umplu sarsanalele. Așa i-aș fi tras un picior în fund, de nu s-ar fi văzut. Dobitocul, făcea pe victima. Eu una, nu pot să sufăr genul ăsta de oameni. Că doar nu făcuse medicina la cursurile de la distanță. Fiecare este răspunzător de faptele lui.
Mă uitam la el și nu spuneam nimic. Încercam să-l sfidez. Altceva decât dispreț, nici nu cred că merita.
,,Să știi mamaie că nu am cum să te operez acum. Mai trebuie să stai încă cel puțin vreo săptămână în spital ca să-ți revii. Ai tensiune mare la ochi. Eu unul trebuie să plec la București că să-l operez pe fiul meu la picior.”
Mă gândesc – ohauri de doctor. Așa l-aș fi trăsnit, de nu s-ar fi văzut. Înainte să plece din salon îmi face semn să ies cu el. Simțeam că vrea să-mi spună ceva. Se uita insistent la geanta mea. Bani nu i-aș fi dat nici în ruptul capului. Destul primise de la maică-mea.
Ies înaintea lui. Că doar sunt femeie și am prioritate. Îmi dau seama că nu-i convine, dar nu mă afectează. Mai ales că e mai mic de înălțime decât mine, i-aș putea da un brânci de nu s-ar vedea.
,,Să știi domnișoară că o să o operăm pe mamaie de-abia după ce mă întorc din Capitală. Dar eu unul, nu știu de ce mai trebuie să o operez, e destul de bătrână și ce, vrea să moară cu ambii ochi operați…? Doar nu mai e de-o vârstă cu tine, are 83 de ani.”
Mă deranjează că vorbește cu mine cu tu. Chiar dacă e mai bătrân decât mine, asta nu înseamnă că poate să-și permită să-mi spună – tu. Să-i spună așa lu’ mă-sa. Mă uit în ochii lui și nu-mi vine să cred că poate să-mi spună astfel de lucruri. E atât de inuman. Nici lu’ ăsta nu-i mai ajungeau banii. Ca de altfel la majoritatea, care i-ar da în cap și familiei numai că să poată rămâne cu averile și cu cecurile din bancă.
Nu mă pot abține și-i zic: ,,Ce să spun, vi s-a urât cu binele. Sunt jurnalistă și așa ar trebui să fac o anchetă aici în spital. Lucrurile merg prea de-andoaselea. Ați cam uitat ce ați învățat în facultate. Am impresia că vreți să ajungeți pe prima pagină a ziarelor din București…”. Sunt cât se poate de serioasă. De data asta nici măcar nu zâmbesc.
Se uită la mine fără să scoată vreun cuvânt, de parcă i s-ar fi înecat corăbiile.
Domnul doctor nu mai făcea de data asta pe viteazul. Bărbatul nu era decât un țâr de vreun metru 50. Îmi ajungea la umăr. O mână de om cu un tupeu formidabil. Tăia și spânzura, fără ca cineva să-i poarte sâmbetele. Nimeni nu avea curajul să-i răspundă. Așa i-aș fi ars vreo două. Nu mă puteam abține în nici un fel.
,,Să știi că nu am ce să fac. Trebuie să plec la București…”.
Îmi vine să îi spun – hai sictir, dar mă abțin de la astfel de comentarii. Nu se știe ce se poate întâmpla. Și așa își dăduse seama că nu dau doi bani pe marele oftalmolog.
Nici nu-i spun la revedere. De ce aș mai face-o. Oricum nu merită.
Mă întorc la bunica mea în salon. Normal că nu îi povestesc ce am discutat cu doctorul G. Îi promit că o să o mai opereze din nou, iar de data asta o să-i facă anestezie generală. E cu mult mai bine așa, deși urmările pot fi mult mai grave, ținând cont mai ales de vârsta ei.
Ce viață mă gândesc, dar, de data asta nu-i mai zic nimic. Nu știu dacă mai are vreun rost. Încerc s-o încurajez pentru simplul fapt că o văd atât de abătută.
Când dau să plec de la ea din salon, doctorul mă așteapta în fața ușii. Nu știu ce să fac. Încerc să nu mă fâstâcesc. Mă gândesc dacă are vreun rost să îmi pierd timpul cu el sau nu. Mă invită la el în cabinet.
Mă duc după el, mor de curiozitate cu ce vrea să mă îmbrobodească. Umblă în sertarul lui de lângă geam. Scoate ceva, dar nu văd ce. E prea departe de mine. Nu am ochelarii la mine.
Eu una stau în picioare și mă uit când la ceas, când la el. Vreau să văd ce o să se întămple.
Vocea doctorului începe să-i tremure. Își mângâie barba nervos. Adevărul este că nu mă interesează deloc. Am mai văzut din ăștia. Nu e pentru prima dată.
Scoate din sertar un plic alb și văd cum bagă în el bani. Tac și mă uit la el cu milă. Bănuiesc că vrea să mă facă să uit totul. Sunt sigură că nu numai cu mine procedează așa. Își mototolește fularul de iarnă din jurul gâtului cu mâna dreaptă, de parcă ar fi vrut să se ștranguleze cu ajutorul lui. Cred că dacă ar fi putut, m-ar fi plesnit.
Îmi întinde plicul și-mi spune că ar fi bine să uit tot ce s-a întâmplat.
,,Asta e prea de tot. Nu m-am așteptat de la dvs. la așa ceva.” Văd cum îi tremură mâinile și barba. Iau plicul din mâna lui și-l arunc pe jos.
Ies din cabinet trântind ușa și înjurând în gând. ,,Morții mă-tii de doctor.”
Mă hotărăsc să uit tot cât mai repede posibil. Bunica mea avea nevoie de el și până la urmă nu îi făceam rău decât ei. Doctorul putea să o lase baltă și după aceea ar fi trebuit să apelăm la altul. Alți bani și altă distracție...
Adevărul este că mă cam săturasem de doctori ca de altfel și de alți dobitoci cărora le curgeau balele după bani și după fuste. Doctorul G. nu era altceva decât un biet bătrân impotent de vreo 60 de ani.
Nu se uita oare la el că era mai mic de înălțime decât mine. Cât de jalnic și totuși cât de real...
Mi-e scârbă să mai dau ochii cu o asemenea pramatie.