Tu ai auzit o voce care să-ți spună “scrie!”, când stai cu gândul așa suspendat undeva între zile și te gândești la ce ai de făcut? Uite, nici nu m-am gândit că azi îmi voi lămuri două aspecte privitoare la credința mea. Despre ce e vorba? Mă străduiam o dată să explic unui prieten că eu nu cred într-un Dumnezeu de la servicii secrete și nici că el își pierde vremea trimițând îngerii să spioneze comportamentul bietului om. Cum venise vorba despre ce face Cel Binecuvântat? Păi, nu înțelegea dragul meu prieten de ce trebuie să-i aducă atâtea laude și, în același timp, să se teamă făptura asta slabă și aplecată spre cele rele de Creatorul ei! “E un fel de dictator căruia îi place să aibe lingăi și supuși, cântece de mărire? Cum e demn cel ce trebuie să se umilească în fața Celui ce-l iubește sau ce iubire e asta?” I-am răspuns că nu trebuie să-l lauzi dacă nu vine din suflet, dacă nu simți lucrul acesta necondiționat, că e păcat să-l lauzi la bine și să-l înjuri când ți-e greu. Bun, dar cine sunt eu să-i dau sfaturi așa din înțelepciunea lui Solomon? Eu cred necondiționat într-un Dumnezeu al libertății și nicidecum într-un mysterium tremendum, asta o spun în urma unor experiențe greu de cuprins în câteva rânduri. Pedagogia divină constă în a-i lăsa omului deplina libertate, fără să-l urmărească când face fapte bune sau dimpotrivă. Îl mai știu pe Adonai un înțelept care n-ar pleca urechea la informatori și dacă s-ar duce vreun “agent” înaripat la el să-i spună că “Marius a făcut dragoste ori a mâncat carne de căprioară în post!”, Cel Înțelept i-ar răspunde “și tu ai tras cu ochiul? Ieși de aici că n-am vreme de veștile tale de frustrat!” În altă ordine, ar fi stupid să cred într-un Dumnezeu al curiozității tipic umane, chiar și ideea de dragoste își pierde sensul într-un sistem de urmărire generală și apoi, nu cred, să faci un Univers în care să-ți supui toate făpturile printr-un sistem de informații e o pierdere de timp! Așa că nu gândesc într-un sistem divin delaționist, nici în spiritul de dictator al Celui ce a dăruit făpturii posibilitatea de a fi în deplină libertate. Totul vine din interior, mai ales dacă înțelegi că lumea asta cu catastrofele ei, progresul și regresul civilizației, măreția și decăderea, nu poartă decât povara perfecțiunii. E opera perfectă, de aici pleacă libertatea cunoașterii și înțelepciunea de a înțelege că nu poți face rău când dăruiești libertate și dragoste. Nici nu poți condiționa pe cineva printr-un egoism absurd, dorință de stăpânire.
În desfășurarea episoadelor din Vechiul și Noul Testament sunt atâtea argumente în favoarea libertății depline, cum să folosească Cel ce cunoaște gândurile serviciile, delațiunea la scară cosmică? Intervențiile dintr-un anume interes pe textele sacre sunt atât de evidente de câte ori e vorba de un sistem al supunerii oarbe sub stăpâniri, de aici au pornit toate dictaturile. Confuzia constă în faptul că supunerea a căpătat accente grotești atunci când a fost raportată la divinitate, ca un fel de argument suprem. Dacă aș construi o societate bazată pe supunerea absolută în fața mea, într-o delațiune bine pusă la punct, n-ar însemna că sunt unsul Domnului, ci un bolnav de putere, un paranoic. Supunerea și dezvoltarea unei ierarhii bisericești, religioase, fără dragoste și înțelepciune e tot un teatru tragi-comic. Singura ierarhie valabilă rămâne prin puterea dragostei, pornită din atracția necondiționată spre Cel ce dăruiește. Ori, în felul ăsta, înțeleg că nu mă supun unui satrap, dictator, ci unuia care a făcut din dragoste singura lege a Universului. Și a dovedit-o din plin. Nimeni nu are dreptul de a dicta peste libertatea cuiva!
Dacă dictaturile au origini în religia făcută pentru triumful lor, o spun cu convingere, nicio religie nu l-a înțeles pe Creator. Altfel, n-ar fi existat după atâtea pilde de înălțare spirituală o neîntreruptă serie de războaie, crime pentru supunere. Și până la urmă, mecanismul lumii e atât de perfect încât își cere singur dreptul la libertate.