Luciul palid al Lunii se contopea cu strălucirea veozei. Eram singur. Pierdut. Inconștient. Îmi lipsea glasul acela de copil, râsul lui cristalin plin de veselie, nevinovat. A fost atât de greu, atât de greu sâreduc la tăcere acel glas, acel râset... Am încercat s-o înâbuș în băutură, în cântece, în gălăgie, dar de îndată ce furia se potolea, de îndată ce amuțea, auzem din nou acea voce înceată, insistentă. Am dat cu pumnul, am strigat: "Un vin, un vin cât mai tare, uitare... uitare!" Muzica se dezlănțuise, se auzea clinchetul paharelor, fețele străluceau, ochii râdeau, dar în inima mea mocnea disperarea. Larma asta nu putea acoperi vocea... vocea acea stinsă. O auzeam tot mereu, așa încât m-am retras îngropându-mă într-o înțelepciune cenușie, în filosofie. Primăvara înverzea, bobocii se deschideau, râurile susurau, soareele strălucea... Dar eu nu vedeam nimic din toate astea și totuși, după ce s lăsa întunericul, literele moarte reînviau, mă uitam în carte fără să înțeleg nimic. Eram înconjurat de o betznă tot mai profundă, iar din depărtări răzbătea până la mine o voce blândă și un râset cristalin ș aruncam cât colo hârțoagele cenușii și alergam afară printre copaci, sub bolta cerească, priveam stelele. Te căutam, dar nu te vedeam nici unde. Adio! Nu te voi mai vedea niciodată decât în poza roasă de timp. Voi păstra această copie până voi regăsi originalul printre stele...