ce bine-i să te cerți!!

să ai cu cine să te cerți.
să ai de ce să te cerți.
să ai și unde să te cerți.

ador ciorovăiala, stînd cu picioarele încolăcite, undeva, în fundul unui fotoliu prietenos...sau ceva de genu'
ador schimbul de replici ascuțite, insinuante, subtile, directe sau tembele, pe-o idee bazată sau azvârlită aiurea....

savurez maximal o ceartă frumoasă, care nu știi unde poate duce, dar este incredibil de fain de construit.
mi-e lehamite de o "ridicare de poale" de gang, de mahala, cosmetizată cu o ipocrită demnitate, demontînd din start iluzia unei ’puneri la punct’ sau ceva confuz de natura asta.

uite, de pildă, la job – întotdeauna mi-a plăcut să analizez natura umană prelingîndu-se pe pereții și tavanul zilelor înșiruite în mizeria cotidiană;
simțeam că plutesc pe deasupra, pe dedesubtul sau prin ea, ca printr-o ceață inerentă, fără consistență.

îmi pare rău când mârlăniei trebuie să-i răspund rapid, prompt, trosnind frontal, pen'că i se avortează șansa nașterii unei dispute cu schepsis, cu esență, care să ducă la un rezultat cel puțin neașteptat.
nu mai este timp, se pare, pentru asta.
dăm cu paru', lăsăm lat adversarul de idei și-o ștergem, la rândul nostru, din calea tăvălugului.
nașpa.

tre' să știm să ne certăm;
să-nvățăm s-o facem înțelept.
se construiește greu o ceartă, chit că se naște instant.
scânteia e necesară pentru ițirea vâlvătăii, da' nu-i este suficientă.

so, arta stă în a...întreține 'flacăra' unei dispute și a se încălzi (de) la ea toți beligeranții.


îhî... cam așa mi-ar plăcea să cred.

so,
care vrei să punem de-o ceartă !?