poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-12-16 | | Sunt sigură că iubirea înseamnă cerșetorie. Dar, să merite cel pentru care dragostea ta e mai presus de orice. Nu știu dacă merită să trăiești pentru un vis care: ,,E posibil”. E totul degeaba, dacă nu-l pot convinge pe Dumnezeul meu în chip de om că viața merită doar în doi? În rest, spaime care mă termină zilnic. Treptat, îmi dau seama că, dacă iubirea ar fi o armă, aș putea fără nici un fel de problemă să mă sinucid. N-am nici un fel de regrete. Ceea ce mă mai ține acum în viață este ura. Să distrug pe alții; așa cum m-au chinuit pe mine toate nimicurile cu nume de oameni. Gândurile mele devin din ce în ce mai ucigătoare. Păcatele îmi sunt prietenele cele mai bune. Și până la urmă, de ce nu? De ce să tot aștept? Minunea ,,poate” să apară, dar m-am săturat să aștept ceva ce de fapt nu există, ori e pe cale de a fi. Prefer unei minuni viitoare, un prezent păcătos și realist. Nu mai am pentru ce să sper. Nu mai pot să am curajul acesta, care a făcut din mine o ființă slabă și vulnerabilă. Cer, să nu mai rezist. E atât de greu? ,,Omul nu este personal decât în ură. Nu pot iubi oamenii care nu amestecă gândurile.” Nu cred în povești terminate înainte de a se sfârși. Sunt absolut sigură pe ceea ce simt. Rezist, numai când sunt ajutată. Gândurile rod trepatat tot ceea ce a mai rămas din mine. Dezamăgiri care își au rostul doar în mine. Iubiri neînțelese. Noi … De ce nu poți să-mi dai răspunsuri la toate aceste afirmații. Îți cad și în genunchi, numai ca să pot afla adevărul. ,,Și-atât…”, mă chinuie mai mult decât orice. Îmi urăsc gândurile mai mult decât viața, pe care oricum o vegetez. Totul e trist și deprimant. Simt cum neologismele devin vechi. Mă simt atât de îmbătrânită de viață și de amar. Pentru ce mai am de trăit? Totul s-a dus... Miracolele nu există, decât; când ești în stare să crezi în minciuni. Altfel: dezgust, scârbă, frică, sufocări, tot felul de cretini, profesori, introduceri, vieți deșirate, oameni ticăloși, invidioși la tot pasul. M-am săturat de mine și de cei din jurul meu. Să mă fi resemnat oare? Sau acesta o fi oare începutul unei vieți de care nu am de fapt nevoie?
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate