cercuri roșii în sfere albastre
trucuri de lumini pe tulpini de gânduri
ce strigă oare frica mea despre singurătate
de-mi umple casa vie cu viu imaginar

cercuri pe hârtie pun
sfere de sticlă cumpăr și le privesc în soare
precupețe știrbe îmi înduplecă buzunarul
galbeni la schimb pe mere

mă tot aplec după o mână două de nisip
așa e timpul de nu-l pot umple cu mine

uneori mă usuc
precum un cartof lăsat în soare
mirarea cu degetul în coajă împunge

în ochiul interior e orbirea precum un ciob
ea e singurătatea cea plină de forme invizibile
iar formele sunt cascade urlătoare
pulsari
femeile toate chemând potența bărbatului
el are mâini și nu știe să mângâie
el are goliciunile sufletului ofrandă sieși
unui zeu ce sforăie plictisit de murirea înceată
a frumuseții oricărui trup
nu-mi știam atâta cruzime căci mă durea sfărâmarea
iată nu sub toate aspectele sale însă nu vreau iertare
plictisit
plictisit
sforăind
sforăind
cum pot salva inima de timp doar umplându-l cu mine
plictisit
plictisit
sforăind
sforăind
iubește-mă iubire și învață-mă să iubesc
dintre toate femeile care ți-e goarna trezirii