Sunt studentă la jurnalism în București. Nu știu dacă este ceva de capul meu. Unii ar zice că da, iar alții că nu. Adevărul este undeva la mijloc. Eu una habar
n-am. Încerc însă cu perseverență să nu mă las bătută, orice s-ar întâmpla.
Când am început facultatea, eram de un entuziasm aproape ieșit din comun. Și lucrul acesta se întâmplă nu numai de când a început facultatea, ci cu mult înainte. Pe
atunci nici nu mă gândeam ce ar putea să mi se întâmple. Vedeam totul în roz, credeam că voi putea trece peste toate mizeriile mai ușor decât alții. Dar n-a fost să
fie așa cum am visat.
Toate lucrurile au luat treptat o întorsătură neobișnuită. Am nimerit la o facultate unde majoritatea colegilor se plâng și sunt revoltați, pentru că foarte puțini sunt cei care ne dau șansa pe care o merităm unii dintre noi sau nu.
Unii dintre colegi iși dau seama că această meserie nu e pentru ei, alții încearcă în disperare să fie ziariști, fie că le iese sau nu. Și asta, ori pentru că nu-și găsesc de lucru, ori că meseria aceasta este prea dură și-ți răpește majoritatea timpului.
Nu știu ce se întâmplă, dar ușor nu e deloc. Vezi cum timpul trece, stai la facultate de nu mai știi nici cum te cheamă, servind pe tavă fie că vrei, fie că nu,
tot felul de cursuri, care mai de care, unele interesante, altele nu. Și îți dai seama că prin fața ta anii trec, fără să aștepte momentul când tu vei putea ieși pe ,,piața de desfacere” asemenea unei mărfi bună de vânzare. Dar, până la urmă tu ești propriul tău ,,șef”. Tu decizi (și asta încă din facultate) ce vrei să faci până la urmă. Dacă vrei să lucrezi încă din timpul facultății, trebuie să știi dacă ești în stare să duci două lucruri până la capăt sau nu.
Și trebuie să știi deja, fără prea multe fâstâceli și ezitări ce ți-ar plăcea să faci. Asta, în caz că mai vrei după terminarea facultății să devii jurnalist, poți alege între: presă scrisă, televiziune, radio, calculatoare, PR, etc. Totul însă depinde numai de tine. Așa că timpul în facultate ți-l poți împărți între cursuri, seminarii și job (dacă îți vei găsi unul).
Și va trebui să faci față, trecând prin tot felul de: insuccese, renunțări, umilințe, dar poate odată și-odată totul va lua o întorsătură neașteptată.
Eu, deși am 24 de ani, am momente când mă mai pot amăgi și cred că exact în clipa când vei fi cel mai disperat și dezorientat, Dumnezeu iți va deschide o portiță la
care va trebui să știi să bați. Pot spune că acest lucru mi s-a întâmplat și mie.
După ce am terminat școala în vara aceasta nu se mai putea înțelege absolut nimeni cu mine. Poate pentru simplul fapt că mă plictisisem de atâtea: cursuri, seminarii, practici și sfaturi fără nici o noimă.
Simțeam că e timpul să fac și altceva, care să nu mă plictisească, să-mi retrezeasca entuziasmul din anul I și de dinainte. Așa că, m-am pus pe treabă după ce am terminat examenele din sesiunea de vară și practica. Neavând altă opțiune, m-am hotărât să rămân în București. Mai ales după o întâlnire cu Sorin P. care a trecut prin toate aceste ,,chinuri”. El știa foarte bine ce o să mă aștepte și fără să mă menajeze mi-a zis: ,,Dă-i drumul! Ce aștepți?... Doar nu vrei să dezgropăm morții?”
Îmi spusese toate vorbele acestea pe un ton, de parcă s-ar fi aflat la Tribunal și eu aș fi fost în boxa acuzaților. Cuvintele lui dure și aspre nu mi-au mai
dat liniște. Parcă ar fi fost o sentință, făcută intenționat să mă macine și să mă înnebunească. Simțeam cum de nervi voi exploda. Îmi venea să plâng și să-mi spun
pentru a nu știu câta oară: ,,Iar o vei da în bară”, dar n-ar fi fost pentru prima dată.
Dacă nu mi-ar fi ieșit, m-aș fi consolat cu ideea că mai pot savura la facultate seminarii și cursuri ,,pe pâine”. Dar, toate aceste lucruri pe care le auzisem într-o sâmbătă dimineața, mă făceau să-mi dau seama, că ceva e în neregulă.
Gândurile deveneau obsedante, vorbele lui Sorin P. nu-mi mai ieșeau din cap. Simțeam că dacă nu voi face ceva voi înnebuni. Așa că, m-am pus pentru a nu știu câta oara pe drum să-i înfrunt pe ,,adevarații jurnaliști” cu un simplu CV ,,cam golaș și el” după vorba lui Sorin P. și cred că are cea mai mare dreptate sau...? Multe uși mi s-au închis pe motiv că scriu prea literar, cu prea multe amănunte, pierzându-mă prin detalii și informații nesemnificative. Alții mă luau la mișto, întrebându-mă dacă aș fi cumva scriitoare, spunându-mi că stilul meu nu se mai caută de mult timp. ,,Azi se umblă după bani și nu după literatură. Un ziarist trebuie să caute știrile cele mai incisive și dacă se
poate să fie în exclusivitate”, mi-a zis un redactor de la o publicație bucureșteană.
Când am auzit aceste cuvinte, mi-am dat seama că ceva este putred. Ori la ,,adevarații jurnaliști de profesie”, ori la mine? și exact când am crezut că n-am să mai devin vreodată jurnalistă, așa cum am visat încă de mică, mi s-a deschis o portiță, unde din câte știu eu, materialele mele n-au ajuns la gunoi, cum poate au ajuns la alții, ori să fie necitite și verdictul final să fie negativ.
Deseori nici nu mai știu ce să cred. Aici unde am ajuns nu mi s-a cerut CV-ul, ci materialele pe care le-am scris. Ceva îmi spunea că aici o să fie ,,altfel” și așa a și fost până la urmă. Mi-am pus într-o dimineață materialele și pozele (cu persoanele intervievate) într-o mapă neagră și m-am dus la marea confruntare. Când am ajuns la redacție, șeful apăruse deja, era mai matinal decât mine. I-am făcut o prezentare scurtă a reportajelor și a interviurilor, după care trebuia să stau să aștept ,,decizia finală”, pe care urma să o aud după vreo două zile. Numai Dumnezeu știe prin câte chinuri am trecut eu în aceste zile...
Îmi venea să mă fi dus la redacție și să fi luat materialele, ca să le mai refac încă o dată. Așa fusesem învățată de Sorin P. Până în ziua când mi s-ar fi dat răspunsul, mi-am jurat că dacă va fi negativ, adio ziaristică... prea multe chinuri, prea multe depresii, prea mulți nervi.
Dar Dumnezeu a făcut în așa fel, încât a schimbat situația. Am ajuns la redacție, nu la fel de matinală ca șeful meu (de parcă el ar fi neamț, nu eu) și adevărul este că mi-era și frică să întreb ce se va întâmpla cu mine în cele din urmă? În clipele acestea, ori îmi vine să plâng, ori să râd. Nu mă pot controla, oricât mi-aș impune. Șeful fusese de acord să scriu la ei, fără să încerce să-mi schimbe stilul, fără să mă jignească sau să-mi țină te miri ce ,,lecții de viață”. Și când mi-a zis aceste lucruri n-a făcut-o la mișto, că doar simt și eu oamenii. Nu mi-a spus ca aș putea fi ,,scriitoare”, sau că nimeni n-o să citească ce scriu eu.
A fost cât se poate de sincer, când m-a acceptat la el în redacție.
Și acum, mi-am dat seama, că orice s-ar întâmpla, prin câte umilințe, suferințe sau nevroze aș trece, tot jurnalistă vreau să rămân. Pot spune că am trecut
printr-o lecție de jurnalism și de viață, care e mai ceva decât toate cursurile și seminariile împreună...


Iulie. 2002
București