poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-11-29 | |
O toamnă impară îmi bate în geamul camerei de oaspeți. Rând pe rând tic-tacul timpului se apropie de secundele unui minut, ce înseamnă însăși viața mea.
O viață cât o clipă a unei lumi ce se întrepătrunde în alta, așa cum și eu mă pierd în negura timpului ce va pleca cândva lângă tatăl meu. Îmi este tare dor de el, dar aș vrea să mai stau lângă maica mea prea albă. Sunt trist, tare trist, o apăsare mă duce mult prea departe. Am fost învățat să mă feresc de un tăvălug în fața căruia nu pot rezista. Și iată, că de o dată, împins de sfătuitori am intrat într-o luptă ce nu este a mea. Sunt îngenuncheat de propria-mi slăbiciune și, cu sufletu-mi făcut zdrențe, încerc să deslușesc ițele unei lumi ce nu-mi aparține. „Vorbesc” cu tatăl meu, plecat de mult în lumea celor drepți, și aprind o lumânare la mormântu-i, strigând: - Opriți lumea, vreau să cobor! De dincolo de pământul rece al unui noiembrie impar, parcă mă dojenește tata! - Nu intra în tăvălugul de foc al neprețuirii de semeni! Se apropie seara și plec… acasă. Perna-mi este ostilă, un reazem ce pare a fi precum ariciul din copilăria mea, regăsit undeva lângă leagănul unor amintiri ce-și plâng sinceritatea vremurilor. Se cerne prin fața ochilor o trecere de aici către dincolo, acolo unde voi ajunge mai curând sau mai târziu, așa cum îmi este mosorul, atât cât este ața destinului. În preajma mea aud o voce caldă, bucuroasă de prezența mea. Este mama, cu un sfat și o credință a dragostei pentru familie. O prețuiesc mai mult ca niciodată, iar sfaturile ei s-au dovedit a fi unicele speranțe împlinite. - Nu pleca, scumpa mea! Mai rămâi! Vreau să mă pot ridica din nou, să pot merge mai departe cu sfatul și zâmbetul tău unic! De dincolo, din camera tăcută, parcă aud dojana părintească a tatălui meu. Înțeleg ce ar vrea să-mi spună. Un moment parcă îl văd și alerg către albumul de fotografii ale unei singure și unice nunți, o nuntă a unui octombrie plin de soare și dragoste. Pipăi fiecare fotografie unde este tata, parcă încerc să-i așez părul din fotografie, dar imediat înțeleg privirea unui sfat: - Să nu mă dezamăgești! Așez albumul într-un dulap din camera de oaspeți și plec capul. Uit că tocul ușii este mai scund și îmi „aplic” o lecție de viață. Deslușesc în holul luminat o parte din răspunsurile întrebărilor retorice. Îmi împreunez mâinile și ridic privirea către icoana din camera mea, îi vorbesc, îi cer sfatul, o prețuiesc pentru că mi-a fost dăruită de părinții mei. S-a făcut noapte. Aprind lumina și văd mai departe, mai clar și, fac următorul pas. Îl simt mai sigur, mai prețios, mai liniștit. Este cald în casă, în suflet, în lumea mea. - Sărut mâna, mamă! - Îți sunt dator, tată!
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate