Muzică pe fundal. Habar nu am de unde se aude. Am pus urechea pe fiecare perete. Pe dușumea. Pe tavan. Nici o vibrație. Și totuși, atât de frumoasă. Ca o muzică de final de dramă. De scurt metraj. Acorduri din altă lume. Dulci. Lineare. Analgezice. Un ars pe rug inchizitorial. Nu reușesc să deslușesc. Sunt chemat de lumina din ea. Pășesc fără să ating solul. Plutesc mai mult. Nu e nevoie să caut chei să deschid. Trec prin ușă. Prin pereți. Ca o umbră. Mă simt bine. Dincolo de mine. Dincolo de atingeri. Se aude mai apăsat. Mai inuman. Întind mâna. Nu simt nimic. Toți copacii devin volatili. Un peisaj translucid. Sunt mai ușor. Mai străveziu. Mai sălbatic. Totuna cu vântul. Am brațe enorme. Cu piept de războinic antic. Mă prăbușesc în valuri sângerânde. Îmbrățișare înspumată. Devin o iluzie. Vertijul stâncilor marine. Muzica răzbate din mine. Vinele sunt corzile de harpă. De demult. O șoaptă. Tot eu.