S-a îmbrăcat în doliu. Îi venea atât de bine. Ai fi putut spune că i se potrivea. Cu mâinile pale. Cu vinele în nuanțe de mov. Albul tenului atât de pur. Pe un contur dezumanizat. Costumul negru. Impecabil. Pantofii negri. Strălucitori. Cămașa ireal de albă. Portret fără cusur. Aură de gentleman anacronic. Ca în reclamele la cafea, cu decoruri baroce. Atât de pur. Ca un personaj din visele de demult ale actorului principal. Întinde mâna cu nonșalanță. Obișnuința celui familiarizat. Un zâmbet curtenitor. Ușor șăgalnic. Suav arogant. Cu un deget înlătură șuvița rebelă. Ochii natural rimelați. Pașii hotărâți. Ca ai unui mercenar în ultima sa clipă. Pe eșafod. Rupe o floare cărămizie. Se apleacă. Mângâie o fetiță pe creștet. I-o prinde la rochița crem. Fetița lasă capul în pământ. Îi este frică de străini. Cu toate că el nu este deloc străin. Lumea pășește din calea sa. Pare stânjenit de atenția spontană. Obișnuința nu e nativă. O adiere insesizabilă îl urmează. Un parfum ca în sălile de teatru. De nicăieri. Pășește treptele cu finețe. Se întoarce către mulțimea de marmoră. Cariatide de ocazie. E ultimul său drum. E ultima reprezentație. De mâine, ei bine, el va fi fost. Privește în gol. Zâmbește amar. E un pas de neevitat. O întâlnire de necontramandat. Deschide ușa din lemn masiv. Policandrul e mai strălucitor ca niciodată. Cortinele mai lungi și mai grele. Treptele scârțâie ușor sub pașii parcă mai șovăielnici. Emoția acordurilor. Aplauzele contenesc. Se întoarce. Același pian. Același scaun cu pluș rar. Degetele trec în grabă peste clapele ce poartă amprenta sa. Portativul se schimbă de la sine. Un tot unitar. E o clipă ce încape un destin. Aplauzele au trecut. O rază de lumină. Un fir de praf. O viață.