Stai întins în pat și dormi, ușor dezvelit, de aproape o oră. Era lumină când mama ta te-a luat în brațe și a început să te legene, în timp ce tu încercai să-i răspunzi prin gângureli dansului aducător de somn. Acum e aproape întuneric, o umbră căzută să lege apusul de noapte. Și mama ta citește necontenit, privindu-te curioasă la fiecare răsucire a corpului tău. Are aprinsă o lanternă oarbă și-și îndepărtează des, cu degetele, cele cîteva lacrimi care îi coboară pe obraz. Tu vrei să spui ceva, dar îmbrățișarea pernei te amuțește. Simți oricum că nu ești singur.
De unde să încep oare? Din momentul în care erai un ghemotoc lung cât brațul unui om? Din momentul când am văzut-o pe tânăra mămică zăcând inertă pe o targă, strecurându-se sfioasă spre salonul în care urma să-și refacă forțele? Din momentul în care, scufundat în haine mult prea mari pentru tine, te îndreptai, dinspre poarta spitalului spre mașina care te va purta spre primul tău acasă? De atunci când nu știam cum să te ținem în brațe și plângeai așa frumos încât te-am fi lăsat și te-am fi ascultat, dacă n-ar fi fost în camera alăturată un bunic și-o bunică doritori de pacea nopții? De când am realizat că trebuie să trecem pe lapte praf și-am devenit subit matematicieni, e drept, de nivel elementar, dar desăvârșiți indiferent de ora din zi sau din noapte? De când, la două luni, ai început să dormi noaptea numai între două și cinci și foarte îngrijorați, ne-am consolat cu explicația că înveți să distingi între zi și noapte?
De mult înainte, când am plecat prin Carrefour după primele tale cumpărături cu o listă incompletă și foarte multe emoții? De și mai înainte, când a plecat tata să deschidă librăria din Suceava și a lăsat-o pe mama ta să se descurce fără el, câteva zile internată în spital, în așteptarea ta? Sau poate de la un presupus cadou al mamei tale de ziua tatălui? Sau poate de la nuntă? Sau de la ploaia prin care ne-am plimbat la cununia civilă? Sau de la minunata zi a sărutului, a mirificei împăcări? Sau a dimineții în care figura mamei a apărut pentru prima dată tatei de după fântâna arteziană și o alchimie nebănuită a încrucișat mai întâi degetele, iar apoi inimile și sufletele, viețile întregi? Sau noaptea în care tata îi povestea mamei despre referatul său studențesc și a pornit de la Culianu spre tainele divinului, ale credinței și ale ortodoxiei, ale vieții noastre pustiite în lipsa luminii, nu neapărat de acord, dar mereu în dialog?
Sau poate din filele unei cronici cerești, din care s-ar fi desprins sufletele părinților tăi, pentru a-ți oferi portița prin care să le cucerești viețile? Poate dintr-un eon uitat în care Dumnezeu despărțind ziua de noapte și-a imaginat un univers animat, plin de suflete, fiecare o petală aleasă și deloc nefolositoare în istoria dumnezeirii...
Și-apoi tu! Mereu mai tu decât în ziua dinainte. Mereu mai viu și mai vesel. Mereu mai aproape de noi, mai doritor de atenție și iubire, mai doritor să ne-arate de ce-ar trebui să te iubim (necondiționat firește). Simțim cum grija pentru tine ne alungă celelalte probleme. Și mereu visăm la un viitor strălucitor, bucurându-ne de prezența ta aici și acum. Și tu știi cum să ne răsplătești. Și-ți muțumim!