Pe stabilopozi. Într-o încercare de a râde în hohote nesecate de tot ce e în jur, realizez că dezideratul meu se schimbă pe negândite, oferind alte și nedorite valențe. Cu ochii în larg, nu vroiam decât să redescopăr marea copilăriei mele. Să uit de tot ce este…să uit de diguri surpate, de pet-uri contorsionate, de bărci vechi de salvamar, cu vopsele șterse de vreme și frânghii soioase, de mucuri de țigară, sâmburi de caise înfășurați în nisip, de anunțuri la spectacole cu guță și cristi dules, de burți cât geamandura și geamanduri cât burțile, expuse precum statuile grecești, de lanțuri groase ce susțin cristoși sclipitori, de alge în putrefacție, de, mai nou, șobolanii aflați în așteptarea guvizilor eșuați.
Aș fi dorit să simt altceva, să nu înceapă chiar tot cu a fost…
Aș fi dorit ca totul să fie aievea, să ruleze în capitole interminabile, plăcute, cel mult edulcorate de ridul care anunță noua pagină, a noului capitol…sirenele din larg (care nu se mai aud), veritabile electrocardiograme pentru ritmul vieții ce urma, valurile ce aduceau, pe rând, câte un vers din poezii pe care le-aș fi scris sau aflate într-un proiect constant viitor, castelele de nisip ridicate la mal, în stiluri imense, pueril-arhitectonice, pe care valurile parcă le ocoleau, înțelegând că nisipul umed și tare, turnat din formele multicolore, nu era impersonal, ci personifica bucuria, nepăsarea, inocența, vitalitatea nețărmuite…scoicile mari, rozalii, pe care le duceam la ureche convins că acolo se află o mare miniaturală, doar a mea, pe care puteam să o iau acasă, să o ascult egoist de mii și mii de ori, de mâna mamei, caldă, umedă, divină, gata să mă salveze din valurile imense, așa cum le vedeam de la înălțimea mea…de luna scăldându-se liberă, galbenă sau roșie, în apa rece, dar atât de caldă, de soarele nou, mereu altul, mai strălucitor, la 6 dimineața, veritabilă penicilină pentru durerile de gât…de zmeii înălțați sus, foarte sus, ca personaje legendare, de stabilopozii pe care îi credeam înghețați de o vrajă, din lupte epopeice (nu ce îmi spune astăzi DEX-ul, plat, că sunt, blocuri de beton cu patru picioare prevăzute la capete cu protuberanțe de forma unor creste rotunjite, constituind ansambluri stabile, la împingerea apei)…de clipele când ploaia se contopea cu marea în fiori frugali…când plângeam, întorcând spatele, dar cu capul rotit înspre înapoi, pentru că biletul la hotel se termina, iar stele de acasă erau altele, pale, reci, departe…
Nu am vrut decât să îmi amintesc copilăria…nu vise, visuri, senzații, fragranțe, iluzii, fiori, lacrimi, zâmbete inocente…ci emoțiile…în starea lor pură, de început de lume…
Azi, totul se condensează într-un impersonal și depărtat a fost…
Azi am certitudini. Azi știu că mâine trebuie să plătesc chiria. Și asta e anestezia de zi cu zi.
Nu mai pot să visez.