Moștenirea

Cetatea! De fapt este doar o ruină, o îngrămădire de pietre, ce cândva au fost șlefuite și potrivite fiecare la locul lor de tot felul de oameni. Așa o știu și părinții mei și probabil au știut-o și părinții părinților mei. O privesc deseori, e neclintită, pare mare, probabil cândva a fost și măreață. Acum soarele se avântă prin toate rosturile dintre ziduri, sunt o mulțime, dar când e furtună nălucile apar și-și revendică avutul. Își potrivesc formele după vânturi, apă sau zăpadă. Unii spun că le-au văzut și pe ceață, e posibil.

Urc cu pasul celui tânar dealul inundat de vegetație, mă apropii prudent ca un adevarat invadator. Vreau cetatea! Transpir abundent, insist să ajung, să câștig, să fiu doar eu.

Palmele uscate mângaie piatra zidului. Simt căldura pietrei dinspre soare dar și frigul umbrelor. Ce sunt, în ce mă transform?

Generații întregi, sute, poate mii de oameni au privit ca și mine de aici de sus, satul, valea, lunca. Sunt fericit, că în cele din urmă am ajuns, am câștigat dreptul de a avea, de a fi, de a dispune. Pot orice sunt atotputernic. Revendic dreptul meu asupra lumii.

Vântul se întețește, norii se adună, uite, apar și fulgerele. Limbile lor de foc, ling pământul provocator, tunetele mă asurzesc. Natura se dezlanțuie. Tone de apă se rostogolesc, mă atacă. Nălucile așteaptă, rânjesc către mine. Lupta se încinge, resping primele asalturi, acum însă sunt îngenuncheat. Nu vreau să pierd, m-am străduit atât de mult să ajung aici. Totul este împotriva mea. Puterile îmi slabesc, cad, mă rostogolesc printre pietre și apoi până la poalele dealului. Sunt sfârșit.
 
Apare soarele, totul acum devine limpede mult mai clar ca niciodată. Abia acum am înțeles. Din păcate e prea târziu.

Sunt bătrân.