tatăl nostru care ai fost în ceruri astăzi nu am nimic să-ți spun golul din mine e și el un fel de cer dar nu asta te interesează nu am nimic să-ți spun nu-mi cer iertare nu-mi pare rău mă simt doar ciudat să te știu atît de aproape eu la un balcon tu la altul dimineața e o crispare un fel de frig oamenii aprind focuri în oameni se încălzesc apoi pleacă păsările sparg ouă cu ciocul din coajă iese lumina gălbuie uneori îmi vine să torc pe asfalt ca o pisică să caut prin tomberoanele zilei ceva lucruri de preț nu mai pot doamne ți-aș spune că nu mai pot zilele curvele foamea intră în mine ca un tren fără oprire mîinile amorțesc odată cu înserarea maxilarele dor buzele s-au mișcat și n-au spus nimic cerul din mine e și el un fel de gol dar asta nu te interesează

singurul lucru mai important e să mă spînzur de suflet să-l las așa să atîrne de fiecare cuvînt oricum tatăl nostru a fost în ceruri s-a făcut criță și-a spart capul de-acolo curgea apă și vin medicii l-au rugat să nu mai bea el dădea a lehamite din mînă dormea prin stații de autobuz încercînd să ajungă acasă într-un fel de casă eu mergeam la interviuri în costum jerpelit și pantofi sparți ușile se închideau de la sacou mai cădea cîte un nasture ca niște gloanțe lovind condamnatul sub privirile tatălui privirea tatălui condamnată și ea la uitare

tatăl nostru care ai fost în ceruri tu știi pîntecul femeilor e doar un buncăr
în care copii rătăciți de atîta spaimă nu-și spun pe nume așteaptă la rînd cu farfurii de tablă în mînă bucata mucegăită de viață se zguduie buncărul cînd tatăl lovește cu pumnii ei strîng în brațe ursuleții de pluș ei nu știu că ursuleții vor trăi veșnic

într-o zi am să-ți spun tot tu știi că îmi place să vorbesc despre mine
o să ne povestim unul altuia ai să rîzi cînd îți voi spune că mi-am promis să nu îmbătrînesc niciodată într-un fel așa și e mai plîng la cîte un film cînd zîmbesc lumea spune că sînt un prunc așa arată oamenii care nu au nimic de pierdut uneori să mă tragi de mînecă mă las dus de val și nu mai știu dacă vorbesc doar ca să mă răzbun pentru tăcerea din uter ori pur și simplu mi-e dor de oameni


*

copilul se sufoca strîns în brațe mama îl pipăia poate-i lipsește vreun os îi aranja vestonul scutura scame închipuite trenul venea cîntînd ostășește dum-dum dum-dum roțile mestecau lumea făceau din ea vată de zahăr ochii mamei țineau de urît ochii fiului mîinile mamei frămîntau mîinile fiului o să crească și-o să împartă pîine cu mac își făcea curaj mama o să dospească și-o să fie bun ca pîinea caldă își făcea curaj mama dum-dum dum-dum roțile trenului mestecau lumea ca într-un bîlci unde tatăl trăgea la țintă cîștiga premiul cel mare un cocoș de gips care cîntă de trei ori despărțirea mama ștergea de pe frunte o cută cu degetul mă vede lumea scîncea copilul mama îi strecura în buzunar o felie de pîine și niște salam copilul se bosumfla acum miros a țăran mama zîmbea în urma lui mirosea a pămînt proaspăt

casa lumea pămîntul s-au golit dintr-o dată mamele dorm cu lumina aprinsă de teamă să nu treacă soldații și să nu-și mai aducă aminte de ele de teamă să nu-și mai recunoască fiii nebărbieriți și trași la față au plecat în veston și s-au întors zdrențe toți plecăm în veston și ne întoarcem cum știm mai bine casa lumea pămîntul se-nvîrt toate deodată ca un pîntec în care moartea își cere dreptul la viață mamele nu se mai roagă de teamă ca rugăciunile să nu se întoarcă și mai nespuse mîinile mamei frămîntă mîinile mamei ochii mamei țin de urît ferestrelor sparte ca niște timpane în care scrîșnește tăcerea

mîncare sleită facturi mama îngînă un cîntec vocea se-ntoarce pustie după atîtea spații
albe și vaste într-o parte a lumii copii se roagă cuminți lîngă pat în altă parte soldații
îngînă un cîntec între două bombardamente flacăra aragazului pîlpîie flacăra lumînării pîlpîie trupul chircit face loc nopții cocoșul de gips cîntă de trei ori despărțirea

femeie iată fiul tău a crescut bine a luptat bine să nu-ți fie rușine mamelor nu trebuie să le fie rușine copiii sînt făcuți să plece mamele sînt făcute să plece orice naștere moștenește un strigăt orice lume moștenește o alta mamele se sufocă strînse în brațe copiii le pipăie poate lipsește vreun os scutură scame închipuite dum-dum dum-dum roțile trenului mestecă mame fac din ele vată de zahăr dum-dum dum-dum roțile trenului frămîntă mame ca într-un bîlci unde copiii trag toți la țintă cîștigă premiul cel mare
năframe cu chipul mamei mirosind a pămînt proaspăt

*

să stai chiorchine în pîntecul mamei să-ți pui o mie de întrebări cît vei trăi pe cine-ai să pierzi de ce ziua urmează nopții cînd e atît de mult de trăit nouă nu ne e frică de moarte nouă ne e frică pentru că nu vom avea timp să trăim tot să iubim tot să fim tot nouă nu e e frică de moarte nouă ne e frică dar nu avem timp

de la o vreme clipesc tot mai des ochii deschid și ochii închid poate ziua are altă culoare poate realitatea nu e decît un vis de care voi rîde cu poftă și lucrul ăsta îmi ocupă jumătate de zi vine o vreme cînd nu mai vrei decît să spui simplu ce te frămîntă fără să aștepți noaptea ca lumea să nu-și dea seama cine greșește orice om pe care îl pierzi e o boabă prea coaptă ce se desprinde dintr-un ciorchine

dimineața e un fel de tremur un fel de tuse care te macină îți umpli plămînii cu aer ca și cum ziua ar fi o submersie în lumină nici acum nu știu ce-aș putea face probabil dacă aș lua viața de la-nceput aș alege același drum oamenii sînt suma unor repetiții bizare în care memoria nu are nici un fel de matriță a pierderilor


vine un anotimp cînd fiecare se crede un mic dumnezeu coboară în vie și strînge lumea-n ciorchini fiecare om e o bobiță pe care o strivești sub limbă să-i simți firescul sîngele e un fel de vin dacă e dulce atunci îți dai basca pe ceafă ca bunicul și-ți spui uite
ăsta a fost un om cu adevărat bun

și numai tu trebuie să știi lucrul ăsta dacă pui semnul egal între noapte și zi ecuația vieții va fi poate completă

*

cînd va veni ziua aceea nu voi spune nimic voi încuia ușa voi trage jaluzele voi scoate telefonul din priză voi lua cortul și voi pleca la munte bagajul mi l-am făcut cu o săptămînă înainte mă cunoști doar neliniștea drumului mă cuprinde mult prea devreme pe stradă lumea o să zică uite prematurul duce gunoiul da înainte să plec voi duce gunoiul îmi voi goli buzunarele de toate nimicurile pe care le-am adunat sperînd să crească odată cu mine nu voi spune nimic nici de dragoste nici de iertare o să las oamenii să treacă pe lîngă mine ca și cum nu aș exista sau aș exista prea puțin nu voi spune nimic nimănui o să plec pur și simplu cu un cort în spate și mîna dreaptă puțin amorțită

o să ajung într-un loc unde mi-a fost frică tot timpul să rămîn singur nu știu de ce poate pentru că umbrele sînt prea mari poate pentru că tăcerea e prea ascuțită primul lucru pe care îl voi face voi bea o sticlă de rom știi tu o sticlă de aia în care lichidul seamănă puțin cu sîngele meu eu o să rîd o să spun că mi-am făcut o perfuzie apoi voi aduna crengi și trunchiuri de copaci eu le spun oameni uscați voi face un foc așa cum îmi place mie o să miroasă a pămînt ars voi încălzi pietre pe care să dorm cu sticla în mînă o să dansez pe o muzică închipuită o să rîd singur o să vorbesc singur unii oameni par mai puternici doar în întuneric

o să trag o linie și nici n-o să-mi pese ce fel de linie niciodată n-am fost bun la desen la școală desenam oameni cu mîini prea lungi ori cu trupuri prea scurte totdeauna puțin incompleți o să mă așez pe linia aia și-o să-mi închipui că sub picioarele mele e un gol
o să mă întreb la ce mă pricep cel mai bine pentru cîți oameni contez și cîți oameni contează pentru mine voi mai desface o sticlă o să mă liniștesc locul ăla va fi numai al meu focul va fi numai al meu o să dansez nebunește cu sticla în mînă o să-mi bag nasul în tort fața o să-mi fie plină de frișcă lumea va fi un tort din care am să împart felii tuturor celor ce au contat pentru mine

voi mai desface o sticlă și-mi voi urla în timpane tăticule voi lua alte pietre le voi da nume le voi legăna pe genunchi am să arăt tuturor că sînt un tată bun și nu le voi spune povești nu contează ce fel de povești atîta timp cît copiii mei cresc o să-mi promit că n-o să mă schimb niciodată ca lumea să mă recunoască oriunde apoi o să caut o stîncă o lună o peșteră ori ceva cu forme mai senzuale o să-mi închipui că e o femeie oricare o să facem cunoștiință la început mai timizi apoi o să prindem curaj și-o să ne promitem tot felul de lucruri


o să rîd cum n-am mai rîs niciodată lumea o să mă caute dar eu nu sînt în mine o să le strig din vîrful muntelui nu mai bateți degeaba emil nu-i acasă o să se-ntoarcă în cîteva zile o să aibă părul vopsit și-o să vorbească în altă limbă a fost pe muntele tabor și vă aduce zece porunci a văzut rugul arzînd și-a început să creadă cînd va veni ziua voi încuia ușa voi trage jaluzele și nu voi vorbi cu nimeni doar femei despletite o să-mi ungă trupul cu ulei de măsline trupul meu liniștit ca Moise despicînd Marea Roșie