II
Aspasia asculta cu capul plecat gândurile colegilor și parcă niciodată nu se adunaseră atâtea lucruri frumoase de spus. Făcuseră și o felicitare cu citate celebre luate de pe internet, apoi puseră pe masa unde fuseseră antreurile, două seturi cu lenjerie pentru pat din mătase, două halate de baie din bumbac, două genți de vară pentru plajă, din împletituri de melastan, în nuanțe maronii și o față de masă. Fetele chicotiră împărțindu-și din ochi ce se afla pe masă încât singurul lucru impar cu care avea să rămână mama era fața de masă, trebuincioasă fiecărei familii cu mulți membri la prânzul de duminică. ,,Parcă te-ar mărita’’ ,,Nici când m-am măritat n-am avut așa ceva’’ spuse Aspasia Petrovna amintindu-și de primii ani la oraș când stătea în gazdă la o mătușă și își câștiga banii de școală vânzând suc la dozator și borș. Ani de zile visase că va purta ciorapi de nylon și rochii cu fustă clopot, cum aveau fetele mătușii. Își amintea camera de studiu a celei mici, cu biblioteca până-n tavan, cu storurile trase, rafturile interminabile de cărți, panoplia din catifea vișinie cu cuțite și pistoale de pe spatele ușii, ușa căptușită cu catifea groasă și ținte metalice, păpușile mari arădeanca, luxoase pentru acel timp. Își amintea butoaiele mari din bucătărie, înegrite la cepuri și mirosind a acru și a mucegai, astmul mătușii, pulsul ei greoi și glasul ei răgușit. De soțul ei care rămăsese de mic infirm. Purta protez la ambele picioare, fiindu-i amputate din ghenunchi. Stătea în ultima cameră, avea mereu bomboane pentru cei care-și învingeau teama și-i călcau pragul să-l salute. Era atât de bătrân încât ai fi spus că s-a născut cu părul alb. Își petrecea zilele așteptând, dar nu la umbra unui nuc sub o poartă, ci într-un pat alb mirosind a dezinfectant, dezarmat de privirile speriate ale celor care trebuiau să-i spună bună ziua. Atunci făcea semne disperate spre mătușa să-i strângă protezele îmrăcate-n pantaloni groși d epostav pe căldura cea mai mare și încălțați cu ghete până și vara (faptul că nu trebuia să-i schimbe îmbrăcămintea și incălțămintea părea a fi unicul avantaj al unui bărbat imobilizat la pat). Vara lăsau geamurile deschise iar liliacul invada fereastra și, dacă florilor nu le era teamă să intre la el, atunci nu avea să ne facă niciun rău nici nouă, gândeau copiii care nu înțeleg bucuria bătrânilor când celor din urmă li se deschide o ușă. Pur și simplu nu o înțeleg. O refuză precum fuge lumina din ungherele bolnave ale unei camere veșnic umede așa că bătrânul se rezuma de cele mai multe ori să zâmbească cu ochii umezi.
Aspasia Petrovna îl veghease când s-a stins așa cum o veghease și pe mătușa cu acea aproape fiiască supunere cu care te întorci la cei care ți-au întins o mână de ajutor în tinerețe. Doar mătușa o învățase să prepare piersicile de casă pe care mai apoi le adaptas renunțând la lingura mare de lemn cu care bătrâna matroană măsura ,,gustoșenia’’ și ,,copticiunea’’ prăjiturelor abia scoase din cuptor având ca etalon o lingură standard, din inox.

Oamenii sfârșiră de vorbit ca și cum s-ar fi achitat de o obligație complicată, se eliberară și ronțăiau precum șoarecii metodic dintr-o roată de cașcaval.
Cum Aspasia Petrovna se încurcă în cuvinte, mezina își drese glasul fără a se gândi la ceva anume, mirându-se că a pășit în sfârșit dincolo de poarta fabricii
,, O să fiți surprinși să aflați că un vis al meu de copil se împlinește în mod miraculos astăzi, în ultima zi de serviciu a mamei. Îmi doream să văd locul ăsta pe care-l zăream din tren când mergeam în vacanțe la bunici. Ce-mi mai amintesc? Nopțile de Crăciun și de Paște și de Revelion când mama pleca în tură de noapte. Pentru noi, sărbătoare era a doua zi deși simțeam că trăim contratimpic, simțeam cum fragmentăm timpul. Desigur, ea ne spunea că sunt puncte fierbinți în care orașul nu doarme niciodată, unde lucrul nu se oprește nicicând. Ce bucuroși suntem când dimineața luăm pâinea caldă de la brutar, dar și brutarul are familie. Și cum familia lui când sărbătorea? A doua zi. De fapt, spunea mama, sărbătoare e în fiecare zi cu cei dragi aproape. Sau când ne doare ceva, sunăm medicul și el vine, dar și medicul are familie. Însă, cu ce tratezi un bolnav dacă n-ai medicamente, dacă cineva nu se sacrifică pentru ca el,tu sau eu săle avem oricând la îndemână? Ha? Cei ce lucrează într-o fabrică de medicamente sunt preucm tipografii: ei aleg literele și fac vizibilă povestea pe foaia de hârtie, povestea scrisă de alții. Cunoscuți rămân doar autorii poveștilor și vracii, nu și cei care au trudit în spate dar oricum, asta nu prea are mare importanță acum. Voiam să vă vorbesc despre mama dintr-un unghi pe care ați cunoscut-o mai puțin...’’ și femeia avu o ezitare. Se gândi dacă avea rost să împartă cu străinii aceștia amintiri despre mama care nu era în niciun caz moartă pentru ca să o pomenești. Și, pe străini nu îi interesează detaliile unei vieți de familie. Ar fi zâmbit condescendent așteptând și scuturându-și picioarele pe sub masă de nerăbdare: ,,Știu doar că pentru mama, ziua de azi e începutul unui alt drum’’...



Păpușile așteptau cuminți în cutie Crăciunul. Prin gaura cheii dulapului priveau pomul colorat cu bucuria pe care o au uneori copiii când în oraș vine bâlciul cu călușei. Fetițele se foiau nerăbdătoare în cameră în așteptarea darurilor. Fetele și păpușile stăteau de-o parte și de alta despărțindu-le doar ușa șifonierului, ferecată cu cheiță. Ochiul păpușii era fascinat de beculețele bradului, ochiul fetiței scruta în întunericul de peșteră al dulapului, cadourile. Irisul albastru îl întâlni pe cel căprui. Se auzi o bătaie puternică de inimă, apoi, un țipăt. ,, E cineva-n dulap’’ gândi înspăimântată fetița. ,,Cum să dorm în aceeași cameră cu un hoț? Mai sunt câteva ceasuri și vine Crăciunul. Poate e chiar moșul, ascuns ca într-un cuibar...ce spaimă!’’ Copilul stătea lipit auzindu-și bătăile inimii, încercând să le potolească.
În partea cealaltă, păpușa amuțise mirată de această întâlnire neașteptată. Fusese construită pentru bucuria copiilor, știa să plângă și să râdă, învățase să spună ma-ma ta-ta dar nu știuse ce anume să facă în această situație, dacă trebuise să plângă sau să râdă să mămăluiască sau să tătăluiască. I se păruse mai înțelept să tacă și să închidă ochii. Strânse de mână păpușa de alături, fără să mai întrebe cum o cheamă. Fuseseră cumpărate din aceeași galerie de păpuși, la categoria ,,pe sub mână’’. Nu fuseseră expuse niciodată la raft. Făcuseră parte dintr-un lot special de păpuși, refuzate la export. O mică defecțiune, aproape imperceptibilă, le întorsese din drumul spre occident. Pentru că fuseseră destul de multe, le-au da librăriilor spre vânzare însă rochițele lor de muselină înflorată și voal, buclele și boneta cu dantelă ia-u determinat pe vânzători să nu le scoată la raft. Nu se potriveau cu păpușile-asistentă, cu păpușile-miner, cu păpușile șoim-al-patriei de care era plin orașul.
Fetița se îndepărtă de dulap, privi o vreme pofticioasă bradul. Avea o mulțime de globuri-peniță, zaharicale și fructe de iarnă, scara-mâții din hârtie creponată, iar în vârf, o ciocolată ungurească. Își fâcu un calcul despre cum ar putea da un atac la ciocolată fără ca pagubele să fie imense apoi prinse vârful pomului cu un lassou improvizat dintr-o coardă fără mânere și pomul căzu prizonier la picioarele ei pe când globurile fugiră care încotro de parcă năvăliseră turcii, se ascunseseră sub pat iar unele, în goana căderii, se aleseseră cu capul spart.
Se ghemui în pat să se culce.
De undeva din bucătărie începu să miroasă a coajă de portocală și a lămâie rasă. Deschise tiptil ușa și se cocoță pe un scaun vechi căruia tapiseria i se decolorase de timp. Părea un jilț căci era comod, buretele și vatelina de dedesubt făcându-l să fie căutat pentru plăcerea șederii. Pe masă, era un fel de război blând între un munte de făină albă, abia nins din sită și un bolovan de drojdie, un săculeț de zahăr, mirodenii. În colț, suspendate stăteau nucile prăjite și alunele tăiate măricel iar jeleul multicolor rupt în cuburi părea un pumn de nestemate.
O mânuță se strecură prin făină până la castroanele cu dulciuri lăsând în retragere un tunel care se surpă imediat și încă două urme de degete ca o sanie pe zăpadă. Mâinile tatei apărură precum aripile de uliu ce se întoarce la cuib să-și apere puii. Scoase din pungă bunătăți apoi, cum le era obiceiul, începu să povestească de sat, de bunica Veronica și colacii unși cu ouă și împletiți în patru, despre merele coapte-n cuptor, cu rom. În timpul ăsta, scoase untul topit de pe-o farfurie cu abur și opări făina cu lapte clocotit. ,,Întâi se face mayaua’’ bătu cu o lingură în făină până se întări, apoi puse sare și bătu gălbenușurile cu zahăr până se topiră și adăugă portocala caramelizată, răspândind în bucătărie aroma suavă a cozonacilor domnești.
Bucătăria era cea mai călduroasă cameră din tot apartamentul. Iarna, celelalte odăi înghețau. Erau mari, cu geamuri subțiri care nu se închideau bine, și neîncălzite. Mama și fetele dormeau de cele mai multe ori în bucătărie, la cald, lăsând aragazul să ardă toată noaptea.
Tata dormea în camera lui, suportând semn răceala pereților. Te simțeai prizonierul unui frig oficial, unui frig impus, diferența dintre închisorile adevărate și blocuri fiind bătaia. Rația de bătaie. Multe din ele aveau pe jos ciment sau linoleum, camerele nefiind podite cu lemn sua parchet iar gheața din case se muta încet în oase. Din cauza asta, oamenii beau mult ca să se încălzească. Și făceau copii mulți, al căror număr îl pierdeau odată cu cheile și încurcarea numelor. Când locuiseră-n bordeie, pământul le ținuse cald, învelindu-i ca pe un ou în cenușă. Acum blocurile păreau sculpturile-n sloi ale unui arhitect sadic. Nu era de mirare că-și reocnstruiseră lângă caloriferele noi de fontă sobe mici din teracotă iar alții, primitivi de-a binelea, făceau foc în mijlocul camerei, trecându-și mâinile deasupra flăcărilor.
Baie făceau în lighean, cu apă încălzită într-un cazan mare de inox. Uneori, opreau curentul iar copiii își continuau lecțiile la lumina flăcării de aragaz sau la lumânare. Nimeninu spunea nimănui nimic despre frigul din case, despre lipsa luminii, se comportau de parcă totul era normal, absolut normal ori de parcă o umbră uriașă i-ar fi însoțit pretutindeni memorându-le cuvintele. Oamenii păreau fericiți că scăpaseră de noroiul d ela țară, se mândreau cu aleile ordonate din-prejurul caselor, cu străzile, mașinile lor. Și cu luminile nopții. Doar unii, foarte puțini dintre ei, ca niște fluturi de noapte, se revoltau strigând despre abuzuri, despre rația inumană de carne și lapte și fructe, despre absurditatea faptului că oamenii hrăniți și îmbrăcați identic tot nu vor fi vreodată egali și că unii erau mai egali întrei ei decât față de alții. Fluturii aceia de noapte erau striviți în beznă căci nu rezistau fără lumină. Îi împușcau în preajma luminii că le vor aștepta învierea.