I

Aspasia Petrovna nu se simțise niciodată mai copil: doar pentru ea se adunaseră colegii din fabrică. Ca să-i sărbătorească ieșirea la pensie. Își adusese fetele și nepoatele să privească momentul, se îngrămădiseră cu toții în sala de mese a secției, veniseră și de la sindicat, veniseră de peste tot. Până și natura consimțise să facă o schimbare pentru ziua asta minunată. Deși organizase un bufet suedez, oamenii se așezară la mese ca la un praznic tradițional iar ea se pierdu la gândul că nu avea să-i ajungă mâncarea. Împinse fetele în față, să se descurce, iar ea se încruntă gata să izbucnească în lacrimi. Îi era ciudă și i se părea puțin ce adunase pe platouri.
Oamenii așteptau cuminți prin forfota de la mese. Pe chipul lor se citea o bucurie confuză pentru femeia cu ochi de copil. Aspasia Petrovna își chemă familia aproape apoi o prezentă ca și cum ar fi închinat-o unui împărat. Oamenii înglejgăiră un la mulți ani eroic gândind dacă ziua pensionării aveau să o mai apuce la fabrică. Aplaudară și își reluară locurile. Serbarea era abia la început.
Nu-i zorea nimic: instalațiile fuseseră oprite, unele intraseră în revizie, altele-din lipsă de comenzi. Cu toate astea, Aspasia Petrovna nu putu să nu observe, cu mândrie, faptul că astăzi instalațiile tăceau pentru ea și lucrul acesta o emoționă profund. Își uni mâinile ca într-o rugăciune cernută printre cuvintele de mulțumire dar privirea ei ascundea în fapt spaima unui copil care plecase cu mulți ani în urmă din sat cu gândul să nu se mai întoarcă niciodată.
Pentru ea, orașul era un vis atins cu mâna. Se născuse după război, când încă nu se stinseseră obiceiurile boierești, dar pe când, dintr-un entuziasm, de neînțeles pentru unii, se înălțaseră, după modelul de la răsărit, fabricile și blocurile. Blocurile erau la început ca niște faguri, fiecare capsulă fiind ticsită de coconi, adică de oameni. Toaleta era undeva afară astfel că blocurile nu erau altceva decât niște căruțe înțepenite, obosite de drum. Orașul aducea o schimbare radicală în viața oamenilor. Nemaiavând curte, intimitatea lor începea odată cu pășirea pragului casei. Holurile scărilor erau ale nimănui și totuși, ale tuturor, de aceea se hotărau greu când să repare sau să le zugrăvească pereții pe care nu se mai știe cine-i mânjea cu vopsea. Cu toții plecaseră de la țară unde își zugrăveau casele de cel putin două ori pe an: la Crăciun și la Paște. Acum zugrăveau când aveu bani, fiecare în dreptul apartamentului său, și se întâmpla ca neînțelegerile să ducă atât de departe încât fiecare își aducea nuanța de vopsea de acasă căci fondul rămânea unul și același: verde pentru holuri și cenușiu nedefinit pentru fațade. Blocurile erau pământii ca niște salopete muncitorești și doar în scobiturile craniului adică prin ferestre, zăreai culorile felurite ale camerelor. Dintr-unele, la cei cu mulți copii mici, ieșea un miros de urină amestecat cu miros de mămăligă aburindă. Pentru că n-aveau masă, unii puneau un prosop și răsturnau mămăliga pe pat, acolo unde copiii lor, lăsați singuri, nu deslușeau cum să se descurce în labirint.
Aspazia Petrovna își amintea de căpșunile pictate cu șablonul în bucătărie, zâmbi amintirii ca și cum ar fi poposit pe o bancă lângă un prieten vechi. Înfășurase în memorie culorile de-acasă, pe care le-împânzise mai apoi în oasele albicioase ale camerelor: siliniul cu care bunica văruise adesea căsuța căci albăstruiul spația ungherele mici dăruindu-le o luminozitate de candelă, galben-lămâiul ce aromà sufrageria dând senzația de căldură și de umiditate, violetul din dormitorul copiilor ce învăluia într-un abur nobil ceasurile cu cartea deschisă. Zugrăvise și iar zugrăvise încât avea sentimentul că e bătrână. Nu era. Avea o lumină ce venea dinlăuntru, o lumină care-o protejase de riduri, avea în ea atâta forță încât pășea desculță pe zăpadă, simțindu-și tălpile incandescente. Plecase de-atâtea ori la serviciu cu ciorapii și hainele jilave, cu părul umed pentru că i se părea inadmisibil să lucrezi în laboratorul unei fabrici de medicamente și să nu arăți impecabil.
Acum laboratorul era închis. Nu mai făceau analize sofisticate, nici nu mai cultivau ciupercile de penicilină în fabrică. Le importau vrac și le încapsulau. Laboratorul îmbătrânise cu adevărat din cauza vremurilor. Nici nu-l mai modernizaseră, nu-i mai dăduseră nicio speranță. La ce bun să-i pună termopan și gresie? Tras pe linia moartă, laboratorul își semnase ieșirea la pensie înaintea oamenilor, cufundându-se într-o tăcere la început îmbufnată, mai apoi, resemnată, iar în cele din urmă îi plăcu să fie năpădit de păianjeni. Își imagina că e un castel sau o hrubă cu verdeață pe care mai devreme sau mai târziu o vor redescoperi toți cei aflați în căutarea timpului pierdut. De atâtea ori crezuse că e unic, mai ales atunci când la cele patru mese ale sale lucrau laborantele ca niște vestale și era invadat de cilindri, pahare berzelius, erlenmaier-uri, eprubete, soluții, pipete. Era mândru că purta emblema ,,intrarea interzisă''. În încăperea unde lucrase Aspazia Petrovna fusese adus un aparat cu monitor. Ea învățase cu efortuși ieșite din comun să lucreze pe calculator. De atenția și semnătura ei depinseseră mărfurile care plecau la export. O singură capsulă greșită întorcea munca a sute de oameni. Pizmuită pentru asta, Aspazia Petrovna nu ieșea din laborator cele opt ore din tură, nici măcar pentru a merge la baie. Înghițea în sec și transpira concentrându-se asupra analizelor. Nici măcar cafeaua nu o mai servea împreună cu colegele ei.
,,S-a ajuns’’, fluierau când trecea. Dar ea nu se amesteca în vorbă. Pur și simplu intra în scorbura mare de sticlă și metal și, insignifiantă ca o albină, trudea să scoată polen, apoi miere. Nu s-a gândit niciodată dacă ar fi putut face altceva, ceva mai bun. Școala de chimie fusese o salvare. Singura salvare. Își dorise să fie doamnă, cu halat alb și poșetă de piele. Și, pentru asta, întocmai ca un doctor, își transformase laboratorul în spital. Nu trebuia să inventeze vreun medicament ori să opereze pentru asta. În camera unde nu avea voie să aducă flori, în puținul timp care-i rămânea liber, croșeta. Margarete. Din macramé. Croșetase sute de margarete cu care-și împodobise cheile dulapurilor din casă și ale altor dulapuri, din alte case. Croșetase gulere pentru rochii din pânză topită, cănițe care să îmbrace ceștile de cafea din porțelan. Și două fuste de dantelă, pentru fetele ei.
Când n-a mai văzut, și-a luat o pereche de ochelari din bazar. Îi aminteau de lentilele lupelor din laborator. Măreau enorm și se bucura ca un copil că putea să vadă bobul de orez căci pentru ea a croșeta fără ochelari devenise un fel de a picta boabe de orez fără microscop.
Nu se lăsase niciodată impresionată de antibioticele chinezești. Erau ambalate frumos dar ea le văzuse imperfecțiunile precum și valoarea substanței active. Avea o încredere neștirbită în antibioticele ei. Erau ambalate urât, în cașete mari verde închis – negru, dar făceau minuni. Le considera un copil de la țară, aspru la chip dar iute la minte față de unghiile date cu lac roz ale leacurilor orientale. Singurele lucruri pe care le accepta de la frații chinezi erau rochițele din bumbac aselenizat și pantofiorii de lac, pentru defilările oficiale. Aveau toate aceleași desene: copii purtați de baloane, cu figuri mongoloide și ochii strânși. Nu știai dacă zâmbesc sau tremură din cauza incontrolabilului zbor. Căci zborul, ca de altfel orice bătaie din aripi, era periculos. Când simțeau că te gândești la zbor, nu mai aveai aripi, ci auzeai doar bătaia. Zborul nu mai era o bătaie din aripi, ci doar bătaie. Pentru că cerul e mult mai greu de controlat decât pământul sau apa, și pentru că deasupra cerului nu mai e decât Dumnezeu. Zborul poate fi oricând o întoarcere la Dumnezeu, sau o urcare pe cel mai înalt munte, mai ales dacă muntele se sfârșește cu o cărare prin cer.
,,Ne-am adunat aici să-i mulțumim colegei noastre Aspazia petrovna pentru efortul deosebit și activitatea de câteva decenii. A fost aici de la începutul fabricii. N-am auzit pe nimeni să se plângă de ea sau vreo bârfă'', începu șefa secției. Cuvântul ,,bârfă’’ sună sălciu în urechile fetelor Aspaziei Petrovna. În primul rând, era un invaziv detimbrându-i aura intelectuală, apoi pentru că mama-se gândiră ele-avea o reputație impecabilă. În cei mai frumoși ani ai ei, avusese o austeritate de maică. Poate își spunea cuvântul și firea celui născut iarna. Avea sfătoșenia și percepția acută a atemporalelor, o cuviință înnăscută a bunului și a răului, o aristocrație pe care ceilalți i-o aprobaseră tacit și asupra cărora nu avuseseră dubii pentru că-i cunoșteau originile: sănătoase. Părinții ei fuseseră agricultori, veterani de război, cu prizonierat în Urali. Apoi stirpea boierilor era pe cale de dispariție ori fusese asimilată de noul regim așa că noblețea Aspaziei Petrovna avea ceva din prezența regească a nuferilor într-un iaz și, mai mult decât atât, era semnul indubitabil al unor calități sufletești asupra cărora nimeni nu îndrăznise vreodată să pună un semn de întrebare. Era un om supus dar nu obedient de aceea șefii o consideraseră de încredere. Furnica, era porecla ce se lipise de umbra Aspasiei Petrovna.
Oamenii se ridicau rând pe rând să spună câte ceva dar când privirea lor se încrucișa cu a Aspasiei se fâstâceau și unii și alții, scurtându-și discursurile. Simțeau cum pleacă nu doar un om, ci o bucată de timp din măruntaiele clădirilor. Voiau să mănânce...mereu discursurile au fost o zonă spinoasă. Fără să vrei, superi fiindcă fără să vrei, gândești și ierarhizezi. Oamenii zâmbeau împăcați pentru că cea din fața lor nu era năpădită de vreo boală, nu era șubredă așa cum se temeau ei pentru ei înșiși. Aspasia Petrovna își pierduse dinții din față din cauza solvenților pipetați direct cu gura fără a mai apela la ajutorul perelor pipetante sau a flexoarelor din cauciuc. Menționară în treacăt alergiile făcute în ultimii ani când fața, ochii, mâinile i se umflaseră în mod grotesc și totul devenise o pungă dureroasă, tumefiată ca după o bătaie absurdă. ,,Munca a lăsat urme pe chipul tău’’ murmurară și fețele încercară ceva nelămurit între zâmbet de compasiune și vinovăție comună, cu irizații de revoltă. ,,Supraviețuise’’ își spuneau sieși și asta era, până la urmă, cel mai important.
,,Într-o astfel de zi, se numără victoriile’’. Lumea se împărțise brusc la doi: orașul-fabrică și familia, iar la mijloc, omul, cu mâini elastice, prins cu o funie într-o parte, și cu lanț, de cealaltă. Antreurile și prăjiurile miroseau a proaspăt iar aerul din încăpere nu se deteriorase, semn că se rostiseră adevăruri. Femeile o ajutară la treburi și o obligară să se așeze la masă. Cea care servise o viață, era acum servită.
În mintea multora se născuse o imagine: ar fi vrut să fie cu toții într-o poiană și să-i dăruiască Aspasiei Petrovna o corabie încărcată cu mirodenii, cu lăzi de aur, cu stofe scumpe. Să o așeze pe un scaun brodat și să-i gătească veșminte, și cercei bizantini, și coroană, să o ospăteze apoi să-i dăruiască totul iar corabia să plece așa cum intrase în viața lor: lin...
II
Luna gemu așa cum geme orice ființă când somnul se subție ca o smântână amestecată cu lapte. Duse mâna la frunte: era umedă. Se scutură și alergă să se spele. Mâinile ei prelungi păreau străvezii la contactul cu porțelanul și marmura. În atrium, se auzea o muzică lină, o muzică boreală, de clopot amestecat cu stea, de țambaline și harpe.
Își despleti părul negru și rămase un timp în fața oglinzii: fiecare femeie are vârsta pe care consideră că o poate purta elegant pe umăr ca o eșarfă. Avea fața palidă, o paloare delicată, paloarea celor care uită să se oprească din citit, absorbiți de povești. Albăstriul cearcănelor îi mărea conturul ochiului, ușor migdalat. Avea ceva din blândețea unei vaci sacre de India. Își îndreptă umerii cu un surâs spaniolit. În afară de oglindă, niciun obiect din încăpere nu avea conturul finit. Patul din care tocmai se trezise își recăpătă forma de ramur înflorit, pereții se transformară în geamuri iar geamurile se pliară ca o stofă, intrând într-un colț din întuneric. Perdelele din tașkent gri-albăstrui se rulară ca un pergament cu marginile aurii. În spatele ei, era o masă ca un pupitru de tribun. Lemnul roșiatic de trandafir, avea inscripționat într-o limbă veche: cunoaște-te pe tine însuți.
Luna reflectă o clipă apoi renunță la planurile făcute pentru acea zi: azi nu avea de gând să se machieze. Nici măcar să dea cu puțin ruj pe buze. Azi, nu. Își scoase toate bijuteriile și le lăsă într-o cutie, apoi se spălă tamponându-și corpul cu o pânză umezită. Voia să nu se grăbească, își simțea pielea extrem de sensibilă, ca și cum o atingere masivă de apă ar fi decojit-o ca pe-un șarpe. Își luă halatul, din mătase indigo, și rămase o vreme în fața oglinzii. Își studie obrazul.
,,Oamenii își citesc destinul în palmă, eu mi-l citesc după cicatricele din spatele epidermei.’’ Zâmbi. Nu avea nicio cicatrice sau, cel puțin, niciuna vizibilă dar îi plăcea exercițiul ăsta, puțin anticipativ, căutând riduri acolo unde ele nu există. Își inducea uneori o stare de neliniște, alteori exersa mimele tristeții până când reușea să se întristeze de-a binelea. Își simți și acum sufletul amar ca o coajă de portocală, apoi de grefă, apoi de pelin și începu să plângă.
,,Ar trebui să-mi aleg o vârstă. Așa plâng fetele înainte de măritat, așa plâng femeile după bărbații lor. până când coloana lor devine un tub de trestie plin cu lacrimi.’’
Porni încet, foarte încet ca și cum fiecare obiect din cameră ar fi fost o proiecție a ființei ei, simțea cum iese și reintră în propriul trup ca o amețeală.
Alese din dulap o rochie la întâmplare. O rochie vaporoasă, fără mâneci, deasupra genunchilor, alcătuită din două maieuri suprapuse din voal înflorat. Își luă o jachetă de piele și sandalete.
Tiptil, coborî printre copaci la capătul străzii.

Șoseaua nu era circulată: era două noaptea. Totuși, câteva lumini în zig-zag: la o benzinărie, în spatele geamului, un bărbat între două vârste sorbea cu înghițituri mici dintr-o ceașcă de cafea. Căldura dinăuntru îl moleșise, nu voia să adoarmă deși în curând avea să-și sprijine coatele de masă, moțăind. Undeva, în colțul străzii, un bloc. La etaj, două fete citeau-una învăța iar alta răsfoia o carte, să-i ție de urât. ,,Sunt surori’’ gândi Luna continuându-și plimbarea pe strada luminată de felinare. Simțea o oboseală plăcută în picioare, o căldură familiară. Își luă sandalele în mâini și, zărind un gard, îl sări apropiindu-se de o piscină. Casa și grădina erau luminate doar dinspre stradă dar putu desluși în umbră conturul unei ființe care stătea cu picioarele în apă. Fără sunet, Luna își bălăci gleznele în apă, în colțul opus. Simți gresia umedă.

Omul părea absorbit de gândurile sale. Nu observă nicio mișcare doar luna ieșise dintre nori întețind vântul. Răcoarea nu-l înfrigură, ci îl moleși așa că se lăsă ușor pe spate privind cerul. Din memorie i se șterseră gândurile, dispărură singurătatea, munca, neliniștile, sentimentul de vinovăție. Voia să cumpere fabrica de medicamente, s-o dezasambleze și s-o vândă la fier-vechi, iar în locul ei să ridice un mall. Nu știa că în cutia aceea complicată cu instalații din inox arseseră vieți. Nu-l lega nimic de fabrică. Simțea în jurul ei o taină, o vrajă de care nu voia să se apropie. Prefera să o considere o nucă de cocos căreia avea să-i dea un șut, să-i crape coaja și să-i mănânce miezul.
Era bogat dar voia să ajungă și mai bogat. Erau prea puțini banii, casele sau mașinile avute. Voia să poată influența lucrurile, să fie cât mai sus. Bogăția acumulată avea s-o convertească în putere, a avea să devină a controla. Nu se gândea ce va face cu oamenii care mai erau în fabrică. Erau doar un drum închis. De oameni, de copii oamenilor și de părinții oamenilor trebuiau să se ocupe alții. Pentru el, totul era o cutie. Pantofii, cămășile, cravatele, mâncarea, scrisorile, banii se țineau în cutii. Casa lui era o altă cutie, strâmbă.
De ce voia să fie cât mai aproape de tot? Ca să se poată răzbuna. Pe colegii lui de grădiniță, că era peltic. Fusese peltic. Acum, colegii lui aveau familii, servicii, mai slabe sau mai bune dar locuiau în același oraș și citeau zilnic despre el în ziare. Și colegii din primară erau pe listă. Unii fuseseră premianți, alții pur și simplu fuseseră mai inteligenți. Și răseseră de el cu cruzimea vârstei. Râseseră împreună însă el uitase. Doar râsul lor contra lui, ca o minge aruncată-n prăpastie, îi suna în urechi. Era un sens fără feed-back, un zgomot care nu se liniștise în urechile lui. Veneau în ordine crescătoare, colegii și profesorii din liceu și facultate. Se așezaseră cuminți în amfiteatrul memoriei așteptându-și sentința, mereu amânată.
Desigur, se întâlnise cu ei din zece în zece ani de la terminarea școlii, ciocneau acelați pahar prăfuit de vin, se întrebau de afaceri, de politică, de succes, își urau sănătate urându-se elegant, față-n față, zâmbindu-și privindu-se-n ochi. Era remarcabilă asiduitatea cu care urca în ierarhii, fiind atent să nu-și uite mâinile în dosarele celor de care avea nevoie. Nu se desăvârșise în nicio direcție deși în toate părea un model. Întâlnindu-l , pe stradă sau în cafenea, în restaurant sau la hotel, afișa același zâmbet tern ca o zi bună ce nu se mai sfârșește, o zi toridă fără vânt. Avea o vârstă incertă pentru că nu mai trăsese demult cu arcul. Avea o vârstă total diferită de cea pe care o aveau bărbații la anii lui.
Femeile pentru el nu reprezentau o plăcere, deși roiau în jur. Nu le lăsa cu adevărat să se apropie. Eventualii moștenitori însemnau bani iar el ar fi devenit vulnerabil. Pentru el, copiii ar fi însemnat renunțarea la răzbunare, ar fi însemnat un pod suspendat al turnului în care era închis de ani buni. Se simțea blestemat, iar oamenii care se simt blestemați, chiar sunt blestemați. De propria conștiință.
Simțea că are un mare război de dus împotriva unei ființe amorfe, uriașe, cu mii de ochi și de guri, gata să râdă, să-l umilească. ,,Și dacă i-ar învinge pe toți într-o zi?’’ se întrebă Luna. ,,Atunci, ar inventa alte războaie. Și-ar purta războaiele mai departe pentru că oamenii obișnuiți cu războiul nu se vor mai obișnui cu pacea. Ar înventa alte și alte motive pentru care ar sfâșia oameni care nu i-au făcut nimic, ceea ce în limba oamenilor se numește ambiție.’’
,,Oamenii de felul ăsta sfârșesc aruncați într-o mină părăsită’’, gândi Luna. ,,Oamenii de felul ăsta deja au murit. S-au aruncat singuri într-un puț părăsit. Viața lor e un puț părăsit, plin de stârvuri’’ se auzi clipocind în cer. Erau stelele. Veniseră aproape să-i ție de urât Lunii. Unele se așezaseră în iarbă, ca licuricii, altele pe ramuri, precum florile iar altele își dădură drumul în apă imitând solzii unor pești. Grădina și bazinul se umplură de lumină, păreau poleite cu argint, un argint fără coclire. Clipeau vesel ca o vitrină din marile orașe. Ai fi spus că un inginer priceput dăduse drumul tuturor instalațiilor pe care le montase pe fiecare protuberanță a peluzei. Alte stele se apropiară de trupul culcat și amorțit rotindu-se-n jurul lui ca niște iele. Păreau desprinse din legendele de demult, ursind și vrăjind, închegându-i odată cu apa și gândurile și sângele. Nu voiau să-l ieie cu ele sus pe câmpiile dintre nori, nu era nici frumos, nici tânăr, nici bun. Pur și simplu, se roteau intraseră într-un joc lipsit de sens. Dac-ar fi deschis ochii, și-ar fi pierdut mințile, considerându-se în mijlocul unei conspirații imposibil de controlat.
Dincolo de stradă, la capătul orașului, un gong de biserică sparse liniștea precum se crapă oul din coajă. În văzduh, mirosea a lapte, a miere și a tămâie. Cerurile se primeneau de parcă icoanele vechi fuseseră unse cu lac nou și străluceau botezate.
Luna se ridică încet, mai privi o clipă piscina apoi se retrase. Gresia avea un desen abstract, o stilizare de lanuri dar forma băii, dreptunghiulară și tulpinile de palmier din ghivecele implantate de jur împrejur, îi aminteau de Pompei.
Farurile mașinilor se înmulțiră precum ochii de vulpe în sălbăticie. ,,Cele două surori nu s-au culcat’’ murmură surprinsă Luna. Un automat de înghețată porni singur. Cornetele treceau pe sub jetul de cremă apoi cădeau în gol. Cele mai norocoase se înfipseră în nisip părând un rond cu flori de napolitană și vanilie. Zgomotul îl trezi pe lucrătorul de la benzinărie care dădu niște telefoane apoi se apropie să vadă ce se întâmplă, dacă nu cumva cineva făcuse o glumă iar butonnul era manevrat din spate, fiind tras de o ață.
,,Teatru de marionete e noaptea’’ gândi amuzat. Câțiva oameni care locuiau în vecinătate ieșiră în stradă alarmați dar văzând mașina care fabrica înghețate fără oprire, luară și le împărțiră. Oamenii se inmulțeau pe strada cu înghețate iar mecanicii și polițiștii nu avură decât să semneze un proces verbal de euforie mecanică cu o mănă. În cealaltă, țineau ca un buchet de mireasă, un cornet.