Locuiesc in aer ca si plantele,
în mantaua invizibilă a unui câmp magnetic,
locuiesc de-a valma cu păsările și carnivorii,
întotdeauna în afara cu altii,
niciodată înăuntru cu tine,
vino să depășim iluzia
în odaia cu zori nucleari,
sorbind la naștere lumea lor
pentru unica noastră noapte.



Lumea e nu iar tu ești da,
când eu voi fi nu,
tu vei fi lumea,
aceeași necunoscuți
într-un context indiferent.



Când mă întrebi e ca și cum m-ai certa,
cuvintele sunt pline de semne fosforescente,
tăcerea e singura care înțelege
dragostea fosilizată pe inima eternității.


Sări peste vorbe,
limba nu e decât o băutură
ce ne potolește setea de absurd,
sări peste priviri,
ochiul nu e decât o fântână
în care ne înecăm prezentul,
sărim împreună peste clepsidre,
timpul nu e decât un nisip ce ne amestecă gândurile.


Tristetea ca tribut cărnii,
bucuria ca recompensă vieții,
iubirea ca un exil în altul,
ura-tardivă pentru așa absurd.


La capăt, refluxul sângelui încetează,
uimiți,pe o plajă imensă a groazei,
ne lăsăm în urmă compoziția prin care am devenit nimic.



Spațiul dintre gânduri este egalat
doar de infinitul ce își contrazice structura,
acolo unde apare o lume,el încetează,
acolo unde apare un gând,reapare.



O apa obosită se numește deltă,
un om obosit se numește înțelept,
un cer obosit se numește Dumnezeu.



Pământul e o matrice a iubirii si urii
temători și dependenți oscilăm între poli,
e un târziu în care fiecare moare devreme
pentru a face loc celor întârziați.



Locuim împreună în aceleași gânduri,
escaladăm miracole și silabe,
de la ușă până la soare
ne târâm în patru labe copilăria,
de la unul până la celalalt
ne ridicăm în picioare,
obosiți de jos până sus,
ne sprijinim să nu cădem în alții,
ai văzut?
o pasăre căzând a tăcut pentru noi,
iar noi, cu gurile roșii
ca de cărămidă arsă
îi bem zborul.
Cobor și rămân pământ,
cu tine deasupra-ocean stins în ochiul păsării.




Poate am să tac odată cu ultima piatră,
cu fruntea rece pe buzele aceleiași pietre
ca un umbrar al furnicilor
căzut definitiv spre nordul relativ
de unde nu mai coboară mările,
poate am să plâng odată cu ultima clipă
al aceluiași pământ,
găsit definitiv de o moarte verde
împădurită de celelalte pietre,
de celelalte clipe.




O flotă aurie de speranțe,
un port ce-ți poartă numele,
o velă cu chipul tău,
un matelot arzând întunericul,
corabia nimănui,
pe valurile nimănui,
evaporând misterul sărutului,
o întrebare, două buze,
norii îndesați în două ore fără stăpân,
mai sus decât tine e cerul,
mai jos o palmă izvorând
ce se va închide
dupa ce vei sorbii amintirile.




Ești lumea în care divinul a însămânțat ziua de mâine,
în clipele boreale nu întreba și nu alege,
răzbună-te pe încătușarea di-napoia pleoapelor,
cu mâinile înodate în trecut,
întoarce-te ca strigătul acuzatului
de la perete către marginea cealalta a lumii.



În pământul așteptării, dragoste înflorind,
întorși zilnic în noi după amânare,
cu făclii în mâini, aprindem uneori puncte de suspensie
întotdeauna în spatele unei ferestre
prin care nu putem privi,
azi,un sigiliu indoliat pe sângele simțit străin,
ce e mai trainic decât teama
sub care ziua și noaptea
ne ridică privirile
pentru a se rătăcii în aceeași oglindă?


În fiecare seară spun adio lumii care o ucid în mine,
cotropit pe moment, refulez divinului sângele
ca un pământ pe care calcă visele.
Am în mine un arbore prin seva căruia mă scurg
întotdeauna către tine,
o TU însingurată de propria-mi singurătate
aflată într-o sferă-timp-retină
ce spală invers destinele.




Te mestec continuu ca pe litere
până se face moarte în jur
până cad frunzele și lupii la pământ
pâna ieri credeam ca plouă
însă plângeau mortii în mormânt
poate chiar vremurile in pumni de lut.
Șiroiau trupurile precum o viață eternă
între prima naștere si ultima revedere,
toate pentru a înțelege ruina Olimpului.




Ai cunoscut lumea ca o rază a slăbiciunii,
coborâtă in urna cerșetorilor
ai cunoscut lumea în cumințenia Penelopei
cu ochii îndreptați spre epilog,
uitând sensul ferestrei cu urme de pupile,
ai cunoscut posibilitatea mutării
dintr-un cer incendiat într-o dragoste plină de rotule,
azi vei lumina ca un sânge în zăpadă
calea lacrimii și a iubirii întregită de vocale.
Ca o ploaie uitată de nori,
sub poale de dorință
se mineralizează trofee inutile,
neuitându-le sub amurg,vei aduna apusurile
într-un mănunchi purpuriu, mareic.
Vei cunoaște lumea și vei pleca
odata cu ultimile priviri
într-o lumina grea, irespirabilă,
unde nu va rămâne decât ecoul îngăduinței.