poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-06-13 | |
Actele vă rog
Plecasem dimineața pe la șase din Rupea cu gând să ajung până seara în București și căutam să conduc mai degrabă prudent decât în forță, bucurându-mă în gând de fiecare kilometru câștigat. Pilotam atunci un Wartburg 353 pe care-l poreclisem scurt Willy și pe care aflându-mă la Belgrad îl primisem direct de la Eisenach din fosta RDG numai pentru suma de circa 1100 dolari! Îmi spusesem că drumul este destul de greu și chiar era pentru lipsa mea de experiență așa că din cauza tracului, îmi impusesem o conduită mai mult decât prudentă. Prima parte am parcurs-o cu ușurință, dealurile molcome și pline de verdeață încântându-mi privirea și ferindu-mă de monotonie. Cred că începusem să murmur o melodie la modă, dar pe care auzind-o, nimeni nu ar fi fost în stare să o recunoască, într-atât pot să mă laud cu însușirile muzicale ale bietelor mele urechi, când pe marginea șoselei observ o tânără care îmi face semn de „ia-mă nene!” Trag pe dreapta și: - Încotro mergeți? - Drum lung, București. - Mă luați și pe mine? - Cu plăcere. Până unde? - Tot la București. O ajut să urce în portbagaj două geamantane mari cât toate zilele, își ia la revedere de la o mătușă care o îmbrățișează afectuos și se așează pe bancheta din spate. Îmi spuneam în gând că orice discuție și, eu speram într-una agreabilă, mă va face să trec mai ușor peste oboseala drumului, mai ales că până de curând și eu fusesem pus în situația de a face autostopul și nu pot spune că mă simțeam chiar bine când vedeam trecând zeci de mașini ai căror șoferi nu catadicseau să-mi arunce măcar o privire. Pasagera, să tot fi avut douăzeci și cinci de ani, blondă, ochi migdalați, privire sinceră, deschisă, nealterată de vicisitudinile vieții. - Veniți de la rude? - Da. Sora mamei este căsătorită și are gospodărie prin partea locului. - Altminteri sunteți în concediu? - Da. Am mai ajutat-o un pic la treburile casei. Neplecând nici la munte, nici la mare, se cheamă că am făcut economie și mi-am petrecut și timpul destul de plăcut. - Odihnă activă. - Daa. Iar la plecare m-a încărcat cu o groază de alimente: brânză, caș, carne uscată, doi pui. Știe că strâng bani de casă, tata nu poate să mă ajute cu prea mult, a pățit și un necaz de curând și mătușa zice că la noi traiul e scump. - Unde locuiți în București? - Sunt singură. Stau în gazdă pe Ion Oarcă dacă știți lângă spitalul Panduri. Ai meu au rămas la țară, la Grindu în Bărăgan. Eu lucrez ca normatoare la Inox. Și mai departe reia de parcă un anume gând nu i-ar fi dat pace. - Mătușa a avut noroc cu oile. Aleargă mai mult, e și mizerie cu mirosul la grajd dar fără asta nu se poate. Dar nu duce lipsă de nimic. În sfârșit, nu poți să ai parte de toate în viață. - Ai dreptate domnișoară. Omul nu trăiește cum vrea, ci cum poate. - Părinții mei încep să îmbătrânească. Pământ puțin. Mâncarea nu e suficientă. Și nici măcar cum ar trebui să fie. Îl văd eu pe tata când merg acasă că nu mai are putere ca altădată. Obosește repede, gâfâie din orice. Și parcă s-a făcut mai mic. Propriile lui haine îi sunt mari acum. Îmi e milă de el. Aș vrea să îl ajut dar nu pot. Seamănă cu un copil sărman. Oftează. Apoi: - Mă gândesc dacă în doi trei ani pot să cumpăr un apartament, fie și o casă veche la curte, să îi chem pe părinți, așa pe rând să stea cu mine. Că amândoi au dus-o greu în viață. În vară ieșise și el cu cotiga în urma secerătorii de la ceape. Aduna spicele care rămânerau în urmă că tot se pierdeau. Să tot fi avut vreo cinci șase snopi, nu mai mult când a dat peste el secretarul. - Secretarul primăriei? - Nu. Ãla mare de la județeană. Umbla de nebun toată ziua cât ținea campania, fără să anunțe vreodată unde se duce, că îi luaseră frica toți primarii. În ziua aceea își lăsase mașina la marginea miriștei și venise prin spate fără veste. După ce l-a beștelit în tot felul pe tata, după ce l-a amenințat că îl bagă în pușcărie pentru furt din avutul obștesc, numai ce scoate bricheta și dă foc grâului. Spicele uscate zadă se aprind pălălaie, toată cotiga arde ca o torță și când ajunge căldura la măgar, o rupe bietul de el la fugă... - Care măgar? - Ala care trăgea cotiga. - Aoleu... măgarul! - Care măgar? - Ala care a aprins focul! Și au început oamenii de pe câmp să strige: Arde măgarul! Salvați măgarul! Și a alergat tata după măgar, a alergat și măgarul de secretar dar nu au mai putut să-l salveze. Și când a văzut cum a murit bietul măgar nevinovat, și că nu mai are bani să cumpere altul, a pus bătrânul mâna pe bici, și-a cumpănit codiriștea să îi vină bine și jap, jap pe spinarea secretarului. Și i-a dat, și i-a dat până când a simțit el că se răcorește. Urla ăla ca din gură de șarpe: - Cum mă' dai tu într-un secretar de partid?! Dar nimeni nu a sărit să îi ia partea. Am râs cu poftă, așa cum nu mai râsesem de multă vreme când, observ în oglindă că fata își ștergea pe furiș lacrimile cu o batistă. - Ori de câte ori îmi aduc aminte de istoria asta, prima dată îmi vine să râd. Apoi mă podidește plânsul. Înainte tata a avut cai și vite de nu mai încăpeau în curte. Acum la bătrânețe rămăsese numai cu un măgar. Și împins de sărăcie se dusese pe câmp să adune spice în urma secerătoarei. Atmosfera devine apăsătoare și nu știu cum să o consolez. - Alte neplăceri nu a mai avut. - Tata? - Da. - Au venit într-o seară doi tipi la el și l-au întrebat ce pretenții are „după tot ce s-a întâmplat pe câmp”? Tata și-a zis ce pretenții să mai aibă după ce bați un secretar de partid? Așa că el a ridicat nehotărât din umeri.Cei doi s-au dus așa cum au venit atrăgându-i însă atenția să nu părăsească satul sub nici un motiv. - De ce? - Nu i-au spus de ce. S-au mai întors ei o dată și atunci tata, nu știu dacă l-a învățat cineva sau dacă a fost ideea lui, a spus că s-a răzgândit. Că vrea bani să își cumpere alt măgar. Dacă nu, o să scrie la Vocea Americii, chiar dacă o fi să-l aresteze. Voia să se pună și el la adăpost săracul. Un fel de atac, însă disperat și din teamă. Poate un bluff sau o cacealma. Așa stăteau lucrurile acum zece zile când am plecat eu din București și mai departe nu mai stiu nimic. O să trimit mâine o scrisoare că și eu mă tem penbtru soarta lui. - Scapă sigur domnișoară. - Credeți? - Absolut. Secretarului ăla care probabil că doar acasă și-a dat seama de ce neghiobie a fost în stare, i s-a făcut și lui frică. Și atunci și-a trimis oamenii să cerceteze „diplomatic” (am accentuat ca să înțeleagă ghilimelele), în ce ape se scaldă tatăl, dacă solicită sau nu vreo despăgubire. Cu alte cuvinte: ce dorești ca să nu mă reclami? O misiune de informare. Și pentru că se teme cu adevărat, o să primească și bani să-și cumpere alt măgar. - Asta e părerea dumneavoastră? Vă mulțumesc. Să vă dea Dumnezeu sănătate! În Făgăraș ne-am oprit să bem o cafea și după o jumătate de oră porneam din nou la drum. Discutăm în continuare despre încordarea din orient, despre ultimele apariții ale lui Yetti, despre tolteci și mai ales despre ultimul decret de grațiere, cel mai cuprinzător de la război și care se pare că a deschis înainte de termen ușile la circa treizeci de mii de deținuți de drept comun. - Iar dă drumul la hoți. N-ai să mai poți ieși singură în oraș după ora nouă seara. - Nu crezi domnișoară că este în legătură cu pan-eurpoeana de la Belgrad? Așa într-un context mai larg cu libertățile cetățenești, cu drepturile omului, cu încrederea pe care ar trebui să o aibă „cei de dincolo” față de deschiderea Bucureștiului? - Oricând ai nevoie să vorbească lumea frumos despre tine. - Ca să i te înfățișezi cu căciula întinsă la nevoie și care stau mai bine ca noi. Exact pe această replică ieșeam din oraș când ne-a oprit un autostopist, tot pentru București. Un tânăr din cale afară de timid, cu niște haine cam ponosite, tuns boxer. Avea ochi vioi, degete subțiri și lungi ca de pianist, motiv pentru care l-am considerat un tip melancolic și meditativ. Pe drum discuția se leagă destul de ușor, pentru că avea o fire prietenoasă și nu știu cum a venit vorba din nou despre grațieri. - După atâtea belele, iar se încarcă lumea de hoți. Și cei mai mulți vor veni la București că e oraș mare, să opereze la cozi, la înghesuială, în autobuz. Nu știu ce i-aș face unuia din ăștia dacă l-aș prinde furându-mi banii din geantă, pentru care am lucrat două săptămâni încheiate. Închipuiți-vă că îi iau unui pensionar care poate mai e și bolnav pe deasupra, câteva sute de lei, care înseamnă pentru el tot ce are până la pensia următoare. Dacă i-ar face cineva asta lui tata, eu i-aș da maxim de pedeapsă și nu l-aș elibera înainte de termen. - În toate timpurile s-a furat. Cred că e un fel de rău necesar dacă nu se poate stârpi. - Asta așa la modul general. Dar dacă v-ar afecta direct, ați vorbi altfel. Mi s-a părut că văd pentru o clipă pe figura tânărului o lumină fugară, ca un tâlc aparte pe care n-ar fi vrut să ni-l divulge și nouă. - Dumneata ce părere ai? - Aveți dreptate fără doar și poate. Nu știu ce să zic. Există o generație de copii care devin infractori la o vârstă foarte fragedă. Cred că lumea ar trebui să facă ceva mai mult pentru ei înainte de a trece pragul penitenciarelor. Că pe urmă e prea târziu să mai intervină pentru salvarea lor. Dar nu toți cei dinăuntru sunt hoți. Adică nu orice condamnat este un rebut uman. Cunosc un caz care m-a impresionat. Un băiat cu vreo doi ani mai mare ca mine, lucra la uzina mecanică fină din Sinaia ca tehnician. Lazăr îl chema. Era îndrăgostit de o fată din București, Tina, cu care se logodise. Avea mașină, venea în fiecare săptămână să o vadă și fixaseră deja data nunții. Numai că Tina cunoaște tot prin Lazăr un coleg de școală de-al meu pe nume Felix și se îndrăgostește orbește de el. - Capricioasă cum e drgaostea... - Rupe iremediabil logodna cu Lazăr și hotărăsc să se căsătorească scurt. Cu două zile înaintea nunții, îl cheamă disperată pe Lazăr în București și îi spune că Felix luase cu împrumut mașina de la un coleg, nu avea carnet de conducere și făcuse un accident. Omorâse noaptea un om pe care l-a văzut prea târziu. Și de frică fugise. Plângea și își frângea mâinile, nu știa ce să mai facă. Lazăr i-a cerut să vadă mașina, locul accidentului, a învățat totul pe dinafară și s-a predat în locul vinovatului. - Nemaipomenit! - A primit patru ani pentru omor involuntar, prin imprudență. - Și Tina? - S-a căsătorit. - Iar Lazăr se eliberează acum cu decretul? - Da. Ne-a impresionat și pe noi sacrificiul lui Lazăr pe altarul defunctei lui iubiri, la înălțimea căreia după mine, șovăielnica Tina nu a știut să se ridice. Mi-aș fi dorit ca din recunoștință măcar, aceasta să îi ducă lui Lazăr pachete la penitenciar și comparându-l cu lașitatea de care dăduse dovadă soțul ei, să se reîndrăgostească de el. Dar spiritul meu justițiar suferise un eșec căci viața aranjase altfel lucrurile. Și mai depare călătoria a decurs ca la carte, încât începusem să mă mir că nu mi se întâmplă nimic. Dar mai e timp, ziceam eu, până la București. Așa am trecut de Brașov și am apucat-o pe valea Prahovei și când am ajuns la Predeal, m-a oprit un echipaj. - Actele dumneavoastră. - Ce s-a întâmplat? - Nu aveți acte? - Da, da. Poftim. - Ați intrat în localitate cu șaptezeci la oră. - Nu am intrat încă în oraș. - Se poate dar panoul de avertizare e în urma dumneavoastră la cinci sute de metri. Și e mare cât toate zilele. L-ați remarcat măcar? - Mda. Amendă? Cât mă costă? Agentul verifică jocul la volan, semnalizatoarele, luminile, startea cauciucurilor și întârzie voit sentința acordându-și mai mai multă greutate decât cea la care avea dreptul. - Ridicarea permisului pentru șai'zeci de zile. Și se apucă să completeze o foaie temporară pentru trei zile. Fierbeam. - Și ce dovadă aveți pentru cei șaptezeci chilometri la oră? - Mi-a spus colegul de la stație. Radarul nu greșește niciodată. - Ce spune colegul dumneavoastră nu e o dovadă. Așa puteți să mă amendați la fel de bine și la cincizeci de chilometri dacă nu v-ați făcut planul la amenzi. În felul ăsta primiți o primă și terminați pânda mai devreme. Între timp coborâseră și ce doi pasageri care mă priveau neajutorați. - Dacă aude șeful meu ce mi-ați spus acum, vă dă în urmărire pe capitală și primul agent care vă oprește, vă ridică definitiv permisul. - Se poate și așa? - Se poate. Ca să înțelegeți. Cu ce viteză ați circulat aici în oraș? - Nu cred că am avut mai mult de șai'zeci. Dacă aș fi privit cadranul, știam. - Atunci să nu mai comentațiu. Am semnat cu greață procesul verbal și am plecat plouați mai departe. - De ce îmi era teamă, nu am scăpat. Că prea venisem fără probleme până aici, am încercat eu să o dau în glumă, dar vocea îmi era falsă, neconvingătoare. - Lăsați, o să treacă. - Eu nu circul permanent cu mașina. Și șai'zeci de zile nu sunt o veșnicie. Dar mă sâcâie. Moralul meu labil cedase. Mă blazasem. Am mai discutat noi pe drum dar nu ne-am mai înviorat. Plutea o atmosferă de câine plouat, de copil bătut pe nedrept. Îmi venea să opresc mașina într-un loc aglomerat, să mă urc pe capotă și să strig ceva indecent sau nepermis. Dar ce anume, nu știam nici eu. Așa că mi-am băgat capul între umeri și am ajuns bine, dacă se poate spune astfel până la metrou televiziune unde tânărul mi-a atras atenția că ar dori să coboare. - Cât mă costă? - Poftim? - Cât să vă plătesc pentru drum? - Nimic. Mi-ai ținut companie. O companie plăcută chiar. Singur mi-ar fi fost mai greu. - Am bani. - Nu-mi datorezi nimic. - Atunci vreau să mă recompensez altfel față de dumneavoastră. Și cu aerul cel mai natural din lume, îmi întinde permisul confiscat la Predeal. L-am răsucit prostește și pe o parte și pe alta, era al meu fără nici o îndoială și înțelegeam că nu pot să înțeleg, motiv pentru care începuse să mă doară capul. Permisul îl luase agentul și am văzut cu ochii mei cum îl vârâse în buzunar. - Păi... cum s-a întâmplat? - Ce să se întâmple? Am vrut să arăt că sunt alături de dumneavoastră. Adică de aceeași parte. Și apoi dintr-odată m-am dumirit. Părul tuns scurt, hainele boțite, degetele lui subțiri ca de pianist, ziceam eu. - Dumneata te-ai eliberat acum? - Da. - Mulțumesc mult de tot. Dar renunță... pentru viitor. Probabil că nu ți-a fost nici dumitale prea ușor acolo. Am făcut schimb de adrese, ne-am îmbrățișat de parcă ne-am fi cunoscut de când lumea și am plecat mai departe bucuros. Bucuros cum nu se mai poate. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate