Așezându-mă la scris îmi vine să spun dintr-o suflare că a scrie este un fel de spulberare a lacrimii în vânt.
Daca mă gândesc mai bine îmi dau seama că așa și este.
Adesea scrisul este provocat de durere (ca și lacrima - sângele sufletului); adesea cititul, asemenea vântului, este aleatoriu, haotic, ghidat în totalitate de întâmplare, de împrejurări, de starea de spirit, de “cheful” de citit și, uneori, e adevărat, de durere.

(Nu mă așez niciodată la scris pentru a desăvârși o lucrare, mă așez la scris pentru că mi-e rău, pentru că am grețuri și amețeli și pofte ciudate și scurgeri de sânge. Pentru că ce simt devine insuportabil).

Emoția scrisului constă în acea intimă și nedeclarată speranță a autorului, (pe care eu o declar aici - de ce n-aș declara-o?), că lacrima odată aruncată în vânt, va fi și gustată sau chiar digerată.
Vorba lui Blaga: “Mult mă mustră frunza-ngustă / Vântul lacrima mi-o gustă”

Într-adevăr.

Încearcă să vorbești numai atunci când nu bate vântul. Vorbește mai bine pe hârtie.

Albul hârtiei din fața scriitorului este Lumina dintâi. Ea este vid. Inefabil destinat sacrificiului. Numai prin contrast cu această strălucire excrementele omului devin vizibile.

Nu arunc cu orez peste umăr ca un luptător de sumo, nu mă închin, nu rostesc nici un fel de incantație. Citesc, rumeg și aștept. Aștept la nesfârșit. Până simt. Ceva. Abea atunci vorbirea curge. Abea atunci mâna își vede de drum.

După visare, citit, meditație, la un moment dat mâna pleacă singură la scris. (Eu însumi nu am nici o legătură cu mâna care scrie).

Dumnezeu e fără îndoială un visător. Noi suntem visul lui. El a visat perfecțiunea și, ca orice visător, s-a înșelat. Noi îl visăm pe el perfect și ne înșelăm.
Visul unei entități abstracte nu poate fi decât o entitate concretă iar visul unei entități concrete nu poate fi decât o entitate abstractă. Fiecare tinde spre ceea ce nu este. Spre ceea ce nu poate fi. Sau spre ceea ce i se pare că nu poate fi.

Stau pe vine, undeva departe de casă, acolo unde Tristețea se întâlnește cu Fericirea, dincolo de fenomene, la țărmul ideilor, cu picioarele spălate de valuri și-mi amintesc......

Nu știu decât ceea ce simt și ceea ce simt că știu.

Și știu numai atunci când simt că știu.

Nu numai să simți, dar și să înțelegi idei care nu pot fi exprimate în cuvinte - iată coșmarul.

El vine și întreabă. E gri și ud și întreabă:

- Ce se întâmplă? E frig ...
- Ninge. Ninge strâmb
pe pământ

- Te crezi scriitor?
- Cei mai buni scriitori sunt morții. Eu nu sunt încă scriitor pentru că nu sunt decât pe jumătate mort. Eu sunt doar cineva care scrie.

- Sunt nefericit ...
- Spui mereu "Sunt". Te îmbrățișez cu acel "Sunt" al tău.

- Ce faci?
- Ning. Lasă-mă să te ning. Cuvintele mele te vor urmări toată viața. Pare mult, dar e atât, atât de puțin.

- Uneori când vorbești de pe buze își iau zborul fluturi - zborul lor de pe buzele tale
- Nu știu. Nu fac decât să încerc să nu mă îndepărtez de natură. Dupa cum trupul omului este un tub - prin gură îi intră hrana și pe la spate îi ies excrementele așa și sufletul: prin constiința deschisă îi intră Divinul iar pe gură (care are aici rol de anus) îi ies fluturi. Fluturii mei nu sunt decât niște excremente. Dar știm, noi știm că din pământul îngrășat cu balegă răsare cel mai frumos grâu. Nu e nimic nenatural în asta.

- De ce te încăpățânezi să fii cinstit?
- Poate doar din indolență. Somnul liniștit e o voluptate irezistibilă. Sentimentele mi-au devenit instrumente de lucru. Poate de aceea viața personală îmi este interzisă. Și poate că așa se si cuvine. Lacrima copilului este la fel de limpede ca și lacrima bătrânului.

- Dar cum de-ai ajuns în halul asta?
- Daca ți-aș spune că din pricina unui sărut, m-ai crede? Un sărut care mi-a luat toate vârstele.

- De unde știi că ești în starea divină?
- Pentru că, singur fiind, am aceleași senzații ca în dragoste - deschiderea aceea bruscă a tuturor orizonturilor, senzația de oprire a timpului, unele mirosuri nedeslușite, o mâncărime plăcută la colțurile ochiului, la îmbinarea cu tâmpla, uneori senzația unei lovituri în stomac, gura uscată, un tremur ușor al mâinilor - și toate astea fără o prezență fizică. Însă e vorba totuși de o Prezență!

- Îmi leg trupul de timp ca și cum mi-aș înnoda ștreangul cu nod dublu de cravată la gât.
- Nu e bine. Nu e bine deloc! Vino cu un alt nivel al conștiinței la mine. Coboară, coboară în tine însuți. Poeții nu sunt umili, ei sunt doar coborâți în sine. Fruntea lor e însă deasupra tuturor. Momentan sunt absent din propriul meu trup, dar am un fel de telecomandă care îmi controlează mâna. Vezi?

- Dar despre dragoste ce părere ai?
- Părerile nu sunt de scris, sunt de vorbit. Sentimentele sunt de scris și foarte puțin de vorbit.

Dragostea nu are durată ci doar intensitate.
Nu are început, nici sfârșit.
Îndrăgostiții, doar ei, văd începutul
și sfârșitul ...
lumii.

Se spune despre poeți că sunt oameni fără cap și fără coadă.
De fapt ei sunt fără început și fără sfârșit.

- De ce nu vorbești
- Pentru că am descoperit și descopăr din ce în ce mai multe ființe interioare. Dialogul lor e asurzitor. Iată de ce dialogurile mele exterioare sunt rare și irelevante. Pe mine mă locuiesc pe rând sau în același timp multe ființe. Asta îmi consumă o mare parte a capacității de dialog. De aceea dialogurile mele exterioare sunt rare și irelevante.

- La ce te pricepi cel mai bine?
- Să strălucesc prin absență. La asta mă pricep cel mai bine. Am observat de la un timp că prezența mea încurcă lucrurile. Și îmi dau seama că dintotdeauna prezența mea a încurcat lucrurile. Dintotdeauna. Am descoperit cu acest prilej ca absența e cu mult mai aproape de perfecțiune decât prezența.

- Pierd ideea!
- Dacă ideea care ți-a venit te iluminează dar n-o poți așeza pe hârtie, e inutil să disperi. Dacă ideea e vie, ea va reveni și mintea ta o va primi. Ideile există. Ele planează pe cer cum vulturul amețitor. Ideea nu are nevoie să o inventezi tu. Trebuie să ai răbdare și să te relaxezi în mijlocul taifunului. Deznădejdea este moartea ideilor. Iar dacă soarele a intrat în nori asta nu înseamnă că va rămâne acolo pentru totdeauna.
Ideile nu se inventează, ideile se descoperă și se redescoperă. Se transmit și se retransmit.
Spunem "mi-a venit" o idee, nu "am născut" o idee. Numai vulturoaica știe ce înseamnă nașterea de vulturi.
Lasă-te traversat.
Astăzi până și Esenin e senin. Iar vulturii se lasă văzuți ...

- Cum te-ai născut?
- M-am născut dintr-o idee și mă întorc la idee. Viața e o călătorie între două idei. Viața e o sarbacană: de la vagin la mormânt

- Reformulez întrebarea: cum s-a întâmplat nașterea ta?
- Mă înfășuram agale pe o stalactită, lăsând în urmă o dâră umedă - despre care știam că nu-mi aparține. Apoi m-am desprins. "Piatră stârnind în apă inele".

- Care e prima femeie pe care ai rănit-o?
- Prima femeie pe care am rănit-o este mama mea. Rana pe care i-am provocat-o la naștere ar fi putut să-i aducă moartea. Mai târziu orice iubire a mea a rănit. Chiar și atunci când nu acționam ci doar contemplam sufletul iubit, îl răneam. Priveam și tăceam. Asta provoacă durere. Rănește.

- De unde știi?
- Ea mă întreba mereu: "De ce taci? De ce nu spui nimic? Perche' non parli?"

- De ce nu-i răspundeai?
- Orice răspuns i-ar fi adâncit rana. Orice mișcare în plus a fătului la naștere amplifică hemoragia.

- Cum te simți?
- Ca un om jupuit de piele așezat într-un tron de sare.

- Dormi bine nopțile?
- Aseară mi-au lătrat îngerii și n-am putut închide ochii nici o clipă. M-am așezat turcește pe nisip și am scris pe genunchi la lumina lunii: "A te vedea brusc pe tine însuți așa cum ești = a conștientiza mișcarea de rotație și de revoluție a Pământului - o amețeală firească". Când m-am trezit, talpa ei îmi strivea obrazul. A nisipul mării miroseau degetele ei ude. E singura noapte pe care mi-o amintesc.

- Și cum se scrie poemul acesta?
- Ca la biliard: niciodată bila albă nu trebuie să intre în buzunar.

- Nu înțeleg. Nu înțeleg ce spui!
- Limba mea, dacă ți se pare de nedeslușit e pentru că e limba pe care o vorbeam în uterul din care vii. Și acum lasă-mă. Trebuie să pictez o icoană.


Continuare (allegro ma non troppo)

Nu muzica face primul pas. Starea sufletească, în faza ei latentă, cheamă ca prin vis muzica ce o poate trezi cu totul. "Muzica e un răspuns căruia nu i s-a pus nici o intrebare". Într-adevar.

Alerg, alerg pe un trotuar aglomerat, imediat după ploaie ... slalom printre fostele mele ființe.

După ploaie - asfalt umed, aer spălat - mereu mai curat, mereu deasupra elementelor, mai ușor decât ele.

Îmi vine să vorbesc.
Îmi vine să comunic.

Vreau să mă adresez celor care trăiesc, celor care vor trăi, celor care au trăit și celor care nu au trăit încă.

Dar nu pot, nu pot vorbi despre comunicare între oameni înainte de a vorbi despre comunicarea interioară. A Eu-lui cu Sinele.

Am constatat cu acest prilej că o mare parte din nevoia de comunicare exterioară a oamenilor se datorează unei comunicări defectuoase, chiar a unui blocaj total al comunicării la nivelul Ființei: a Eu-lui cu Sinele. Individul ajunge să-și dorească cu disperare comunicarea exterioară pentru că nu reușește (sau pur și simplu nu este conștient de această extraordinară capacitate decizională pe care o deține), să-și perfecționeze comunicarea interioară: a Eu-lui cu Sinele.
Această deficiență gravă trebuie și poate fi extirpată pentru a lăsa loc Comunicării libere, adică pentru a-i oferi Ființei bucuria Libertății în timpul Vieții. - Împăcarea Eu-lui cu Sinele - Împăcarea Sinelui cu Eu-l - Acceptarea reciprocă a celor două părți.

Adică Fericirea.

Această operație chirurgicală îmi apare a fi obiectul disciplinei pe care am putea-o numi Medicina Sufletului, cu ale sale două ramuri veșnic verzi - Filozofia și Poezia.

Dar ce este Eu-l?
Dar ce este Sinele?

Vom spune: Eu-l este ființa aparentă. El se hrănește cu dorințe. El este înfățișarea Concretului la nivelul Ființei. El poate fi cunoscut cu ajutorul celor cinci simțuri.

Vom spune: Sinele este ființa interioară. El este înfățișarea Abstractului la nivelul Ființei. El se hrănește cu sentimente și de aceea nu poate fi cunoscut decât cu ajutorul sentimentelor (înțelese aici ca instrumente extrasenzoriale de cunoaștere). Unele sentimente joacă rol de ochi, altele de urechi, altele de nas, altele de limbă și altele de mâini. Ele sunt reprezentarea organelor senzoriale la nivelul Sinelui.

(Se are în vedere ideea de metaforă ca limbaj al sufletului și nu ca procedeu artistic)

Vom mai spune: Sufletul se lasă văzut ca un cordon ombilical care leagă Divinitatea de Ființă. Prin el Ființa primește hrana pentru cele două părți ale sale: Eu-l primește dorințele, Sinele primește sentimentele.

(O mare încâlceală de cordoane ombilicale se lasă văzută)

Nici Sinele și nici Sufletul nu au nici o legatură cu timpul.

(Suflet călător,
hrana trupului meu
este piatra de moară de la piciorul tău de pasăre.
Iartă-mă!)

Eu-l și Sinele sunt părțile fixe ale Ființei.
Sufletul este partea mobilă.

Nu știu dacă Sufletul trebuie înțeles ca o conductă sau ca un fel de pompă (sufletul - echivalentul abstract al inimii), însă mișcarea, transferul permanent de hrană este funcția lui fundamentală.

El pleacă și vine - are un caracter discontinuu - este partea mobilă a Ființei, partea de împrumut, un fel de amabasador. El face legătura cu Unitatea Centrală - este reprezentantul Unității Centrale la nivelul Ființei - adică Divinul din tine!

Când vine și stă tu ești tentat să crezi că îți aparține.
Când pleacă și întârzie rămâi gol.

Atunci intervine a doua tentație - să încerci să-l oprești la tine. Dar el nu poate fi nici posedat, nici stăpânit nici controlat. Astfel de eforturi barbare și zadarnice au efecte secundare dezastruoase asupra Sinelui - nucleul Fiintei - singura parte a Ființei care ne aparține.

- Da, dar atunci cum se face că sufletul influențează respirația, cum de influentează el pulsul, privirea, zâmbetul și felul atingerii?, m-a întrebat copilul.
- Poate pentru că Concretul și Abstractul au chiar aceleași legi.

Sinele este partea neperisabilă a Ființei. Ca o nucă de aur. Hindușii îi spuneau hiranya gharba - embrionul de aur.
Dar poate că e mai mult decât un embrion.

El este indestructibil, însă sufocarea lui poate duce la moartea Ființei: ea nu își mai primește sentimentele și moare.

Fiinta se ivește ca o scânteie la ciocnirea dintre Concret și Abstract. Iată miracolul.

Hrana Eu-lui - dorințele - se hrănesc la rândul lor cu bunurile lumii aparente.
Hrana Sinelui - sentimentele - se hrănesc la rândul lor cu bunurile unei altfel de lumi ...

(pauza de respirație)

Tensiunea creată prin contradicția dintre tânjirea Eu-lui după bunurile lumii aparente, (adică dupa cele care nu aparțin Ființei), pe de o parte, și tânjirea Sinelui către cealaltă Lume, adică spre starea de libertate, de pace și echilibru și non-acțiune, din care Sinele provine și la care urmează să se întoarcă după moartea Ființei este miezul Durerii - riscul dezechilibrului, prăbușirea Ființei în timpul vieții.

Mi-am văzut Eu-l ca pe un strat gros de grăsime îmbrăcând Sinele, aproape sufocându-l. Din acel moment am încetat îmbuibarea.

Eu-l îmbracă Sinele ca un strat gros de grăsime. Cânt la coaste, ca și Cioran, ca la mandolină. Când coastele nu le mai simți, Eu-l a înecat Sinele. Prăbușirea Ființei e aproape.

Intrarea în Sine - ca într-un cort pe care încerci să-l înalți din interior. E noapte. Încearcă să-l ridici până la răsăritul soarelui.

Nu pot trăi fără să mă cunosc. Ar fi ca și cum aș accepta o tumoră pe inimă; ca și cum aș accepta Eu-l ca pe o lipitoare a Sinelui, un parazit.

Mi-era Sinele sfâșiat de dorințele Eu-lui. Abea după ce cu bisturiul i-am separat, ca pe frații siamezi, Sinele s-a dus la locul lui: undeva sus și în față, iar Eu-l la al său: undeva jos și în spate.
Acum numai cicatricile au rămas.
Acum, pentru că sunt "altfel", tot mai mulți oameni, chiar și iubita mea, mă numesc "nebun": ce-mi rămâne de făcut decât să mă pregătesc pentru condiția de nebun?
Dar ce este Fericirea, întreb. Ce, dacă nu o nebunie? Iar nebunia? Cum ziceam - numim nebun-nebunie tot ceea ce nu înțelegem. Iar înțelegerea ce altceva dacă nu o trezire?
Mergând cu Sinele deschis și în față simți din plin durerile lumii (singura cale de a întelege câte ceva) și le sorbi, ca un burete. Prieteni să mă iertați dacă mai uit și ies așa pe stradă, cu fermoarul descheiat la suflet.

- Tu îți măsori Fericirea în funcție de împlinirea sau neîmplinirea Dorințelor.
Îți spun însă că tocmai inflația dorințelor este moartea Fericirii.

Cum să gasești liniștea sufletească în cuplu când în individ este haos? Senzația de sufocare în cuplu - excesul de nesingurătate.
Cum să-ți unești viața cu altul înainte de a-ți uni Eu-l cu Sinele?
A fi, A avea: nimic din ceea ce vezi în jurul tău nu-ți aparține - este al lumii aparente.
Numai ceea ce nu vezi și n-ai să vezi niciodată cu ochii - inima Sinelui tău ca o nucă de aur în tine zace - îți aparține definitiv.

Compagneros! Principalul organ sexual al omului este creierul. Eu nu sunt doar un spermatozoid – ea nu este doar un ovul. Alergarea trebuie să vină din ambele direcții. Dragostea răsare la ciocnirea a două pietre alergând cu același efort una spre alta. Iată scânteia. Ciocnirea Concret-Abstract, Femeie-Bărbat.

Dumnezeu e risipit în oameni. Dumnezeu este în mine, în tine, în el și în ea. În acest sens dragostea de oameni și dintre oameni este singura religie a lumii.

Poate că în spatele ochilor mei este o altă persoană, mult mai atentă și mai vigilentă decât mine. Din păcate, din pricina comunicării încă slabe cu ea, de multe ori o întrerup, vorbesc peste ea.
"You can hide, hide, hide, behind paranoid eyes", vorba lui Waters poetul.

Privirea - singura acțiune umană abstractă pe care o putem vedea - este tocmai de aceea și cel mai greu de descris. Ei îi stă în putere să exprime absolut orice fel de sentiment - spre deosebire de cuvinte - de aceea și provoacă dureri cu mult mai intense decât cuvintele sau faptele.
Ochiul este singurul organ capabil să exprime în mod direct sentimente. (De aceea esențial în scris este punerea cuvântului în zona vizibilului și nu comunicarea. Comunicarea este abea al doilea pas. Cuvântul trebuie văzut de ochi. Abea apoi decodificat).

Vorba poetului:
"Și de-aș putea să-mi smulg din ochii tăi privirea/
Văzduhul serii mi-ar părea caprui"

Există pierderi în dragoste în care vezi Moartea cu ochii.
Unii rămân în această stare toata viața. Nu-și mai pot smulge privirea din ochii aceia, căprui ...

Prea tare ne proptirăm în priviri frumoaso!

Într-o privire există ceva ce se poate controla și ceva ce nu se poate controla.
Lumina ochilor noștri.
Atât.

Cunoașterea de sine - înțeleasă nu ca însingurare pur și simplu ci ca însingurare în pregătirea dezînsingurării.

- De unde vii?
- De dincolo de singurătate.

Sinele mut, ca un pește in acvariu.

Să încerci să ajungi la cunoaștere orientându-te numai către întâlnirea a cât mai multor oameni - e o utopie pentru că niciodată nu-i vei putea cunoaște pe toți. Caută în tine ce este general valabil și atunci îi vei cunoaște pe toți. Nu căuta departe ceea ce este chiar în tine : Natura Umană.

Întoarcerea la cele veșnice încă din timpul vieții: întoarcerea la idei adică.

Organul sexual, organul creației adică, este reprezentarea Sinelui la nivelul trupului. De aceea Eu-l care nu acceptă Sinele râde de această reprezentare și îi este rușine de ea. (încearcă să-l devieze de la menirea lui creatoare în scopul unic al plăcerii - hrana dorinței).

A-ți folosi sexul ca pretext pentru satisfacerea diverselor dorințe e un abuz asupra propriei tale Ființe. Un abuz al Eu-lui asupra Sinelui.

De ce înjurăturile "grave" fac referire la felație, cunilingus, în general la sex? Pentru că sexul este o reprezentare a Sinelui la nivelul trupului. Înjurătura caută să sfărâme această legatura, să lovească în esența Ființei: Sinele.

Dacă Dumnezeu ar avea sex, atunci eu aș putea fi sexul lui. Trupul meu e un tub. Eu transmit viață. Și simt uneori cum mă izbesc ritmic cu capul de o gaură neagră. (Cu fiecare pas pe care îl faci într-un raționament, te izbești de o contradicție. Asta nu e prea plăcut, mai ales că ...)

Împreunarea dintre Cer și Pământ - împreunarea dintre Bărbat și Femeie:
Norii - sperma
Stelele - spermatozoizii
Luna - ovulul
Răsăritul - noul născut însângerat.

Ah, mi-e teamă că introspecția este mai mult un chiuretaj al Sinelui decât o blândă meditație la umbra teilor.
- Prieteni, chiuretajul nu este, așa cum poate am crezut, prinderea cu penseta a unui bob de fasole urmată de o mică sângerare și apoi de azvârlirea bobului la coșul de gunoi. Chiuretajul eficient și igienic se operează cu un instrument - un fel de linguriță cu marginile foarte ascuțite - cu care, în afară de îndepărtarea bobului de fasole, se râcâie insistent pereții uterului pentru îndepărtarea țesutului format acolo în vederea întreținerii viitoarei vieți. Acest țesut, numit Decidua, este eliminat în fiecare lună de femeie, cu excepția cazului în care sămânța a încolțit. Þesutul este deosebit de bogat vascularizat și de aceea sângerarea este consistentă. Dacă această operație se face incorect membrana se infectează ceea ce poate duce la complicații extrem de grave, culminând cu moartea.

La judecata dorințelor:
1: Află exact ce vrea Eu-l și fă o listă.
2. Supune spre aprobare lista Sinelui. Numai el poate da votul final. Sinele nu vrea niciodată nimic, decât să se întoarcă acolo de unde a venit. Însă doar el are dreptul de a aproba lista. Iar lista aprobată va fi foarte scurtă! Orice încercare de a rupe acest echilibru duce la Nefericire, la prăbușirea Ființei.

Eu-l trebuie să lucreze pentru Sine și nu pentru el însuși.

Eliberarea de dorințe - nu inhibare, nu abținere, nu castitate, nu penitență - ci amputare.
Dorințele vin din afară - de aceea ele pot fi extirpate.

Adolescenții vor să trăiască mereu la limită. Caută situațiile periculoase, în trafic, în viață - droguri, jocul cu pistolul, curse infernale. Sunt dominați încă de Sine, de Sinele care își dorește să moară - să se întoarcă la repaus, la echilibru, la cunoastere.
Pe adolescenți îi numim "inconstienți", dar inconstiența este doar a "Eu-lui"; Sinele știe foarte bine ce vrea: să se întoarcă de unde a venit.

(Chiar dacă multe din ființele mele sunt moarte demult, mă încăpățânez să le târăsc după mine pentru că au obiceiul năstrușnic de a se trezi la viață când m-aștept mai puțin. Și-atunci să te ții!)

Compagneros! Suntem în plină bâjbâială. Adelante!

Există un punct "G" al Sufletului. Acel punct trebuie atins.

Faptul că eu vorbesc nu e un miracol.
Faptul că tu poți să înțelegi, ăsta da miracol!.

Remarcabilă grija și chiar grația uneori, cu care Arbitrul se ferește din calea mingiei. (S-ar putea întâmpla însă ca un șut puternic și imprecis să-l izbească și chiar să-l dezechilibreze).

Femeia mea despre fosta ei durere: "M-am dus cu omul cu Casă și Mașină. Am crezut că restul vine de la sine."
De la care sine?, întreb eu în urma ei. De la care Sine?

Iubito, eu vin din starea de copil. Iar pe vremea aceea, îți amintești? - băiețeii erau răi și fetițele erau cuminți. Îți amintești?
Noi vă trăgeam de codițe iar voi chicoteați cu sunete înalte, fascinante.
Noi jucam fotbal iar dacă voi vă întâmplați în calea mingiei, ridicați grațios piciorul, întocmai ca Arbitrul, și zâmbeați angelic de ne intrau muștele în gură de atâta căscat.
Îți amintești?

Ah ! - Să nu crezi nimic dar să simți totul. Să fie oare posibil?

Ca niște vase capilare se răsfiră nuanțele în această entitate pe care o numim Conștiință, pe care o numim Suflet, pe care o numim - și astfel o limităm.

Poate că ceea ce simțim, memoria sentimentelor, se înregistrează nu în minte și nici în inimă, ci pe un fel de memorie colectivă, un calculator central, un server, Unitatea Centrală, la care suntem conectați cu toții. La unii conexiunea e incandescentă.

Tu ești un terminal - o unitate centrală în miniatură. Ființa este reprezentarea Divinității.

De la Unitatea Centrală Ființa ta nu primește DECÂT hrana - dorințele și sentimentele. Cu aceste instrumente tu îți construiești propria viață. A implora Divinitatea pentru orice fel de altfel de ajutor (respectiv împlinirea dorințelor și a sentimentelor) este o pierdere de timp si chiar un pericol, pentru că această implorare presupune abandonarea instrumentelor de lucru (dorințele și sentimentele) și deci alterarea lor - stagnarea vietii, îmbătrânirea sufletului.

Dacă elimini interferențele care se produc prin contactul direct între terminale, vei primi clar mesajul de la Unitatea Centrală. Exemplu: Numai de la Unitatea Centrala vei ști dacă ea, terminalul, încă te iubește.

Un mare poet indian ne atrage atenția că frumusețea nu poate fi îmbrățișată. Îmbrățișăm doar trupul care poartă frumusețea. Totuși ceea ce dorim este Frumusețea. Această senzație de Fata Morgana, care ne încrâncenează și ne face să trecem orice limite este poate unul dintre cele mai teribile trucuri inventate de divinitate pentru a asigura perpetuarea speciei. Pentru a justifica viața. Adevărata Frumusețe nu este a lumii aparente.

(Dar dacă i-aș spune că nu tot ceea ce mă atrage la iubita mea e de natură sexuală, dumnezeu mi-ar râde in nas).

Deși cuvântul "dumnezeu" a fost compromis, ideea de dumnezeu este vie și ea are mirosul serilor cu lună.

La urma urmei nu contează ce nume îi dăm. Elohim, Brahman sau Tao, totuna. Și apoi știm, noi știm, că orice nume este o limită.

Tendința de a interacționa cu terminalul iubit, fără a trece mai întâi și mereu prin Unitatea Centrală, duce la interferențe grave, distorsiuni, scurt-circuite, arderea siguranțelor și în cele din urmă a sufletului.
Ceea ce mă atrage la femeie, frumusețea ei adică, nu poate fi posedat pentru că nu îi aparține nici măcar ei; provine de la Unitatea Centrală. Cu cât o mușc mai pătimaș, de sâni, de buze, de fund, fără ca mai întâi să recepționez mesajul de confirmare din partea Unității Centrale, cu atât mă îndepărtez de ea.
"Syntax Error"

Orice femeie frumoasă poartă cu ea un mesaj de origine nepământeană, de care în general nu e conștientă. Ea crede că frumusețea e meritul ei. Bărbații înnebunesc privind-o și se comportă ca niște cimpanzei, de aceea ea cade în autosuficiență și întrerupe orice autocunoaștere. Prioritatea ei devine identificarea celui care îi merită grațiile. Dar ea e doar purtătoarea unui mesaj - de aici comparațiile cu îngerii anghelos - vestitor. Ea își abandonează Sinele în favoarea Eu-lui și astfel ajunge la Nefericire.

Frumusețea, de câte ori o întâlnești, orice ai face nu o poți avea. Ea este un drum. Atât! Ea nu este un scop în sine, o destinație. Exemplu: Frumusețea femeii este drumul către cealaltă lume.

Revelația este un truism incandescent. Revelația Dragostei este revelația Mortii. Iată ruptura.

Uită-te bine ÎN ochii ei.
Ceea ce VEZI sunt ochii ei.
Privirea pe care o SIMÞI însă, nu e a ei.

Forța femeii de a atrage privirea bărbatului.
Forța bărbatului de a atrage privirea femeii.
Lumina ochilor noștri.

Ca un greiere strivit de perete, așa te iubesc
inutilă insectă
nu știe decât să cânte
vorba lui Tagore: "Inima este făcută pentru a se dărui numai cu o lacrimă sau cu un cântec, iubita mea"
într-adevăr

- Împărtășește-mi din experiența ta, ești mai în vârstă.
- Eu niciodată nu am avut vârsta cu care fac cunoștință în această clipă. Descoperirea vârstei cu care mă întâlnesc în această clipă mă face să-mi uit toți anii.

-Ce ai făcut aseară?
-Câțiva pași spre lună.

(De n-aș fi călătorit măcar o dată prin sângele tău, nu ți-aș spune cine ești tu. N-aș îndrăzni.)

Sentimentul Sinelui, amintirea uneia dintre ființele care ți-a aparținut, care-ți aparține? Sosesc când nici nu te aștepți: la un birou, în timpul unei discuții convenționale, mi-am lăsat capul pe spate într-un râs de conveniență: tavanul era o oglindă. - De ce râzi? m-a întrebat Sinele.

Vreau să cunosc, dar faptul că trăiesc mă obstrucționează. Mă împiedic în mâini, mă încurcă privirile, mă derutează pulsul. Mai ales cel de aici, de la gât. Pune mâna. Simți?

Cunoașterea mai prietenă e cu Moartea decât cu Viața.

Nu tot ce există se și vede. Luciditate. Exces de luciditate!

Lumina soarelui este de fapt perdeaua care împiedică vederea. Răsăritul stelelor ridică vălul (Viața împiedică cunoașterea, Moartea o descătușează)

Un vagabond va fi privit cu mai multă suspiciune noaptea. Dar nu numai noaptea ci și pe timp noros, vânt, ploaie. Absența luminii dezvăluie adevăruri care de multe ori nu convin. Adevărul nu iubește lumina. Și nici lumina nu iubește Adevărul. Când soarele apune, Adevărul începe, timid, să se întrezărească.

14 aprilie 2004, seara. Sunt pe stradă cu nepoțelul meu Tudorel. Are 4 ani. Ne întoarcem din parc. Obosit dar fericit, îmi spune:
"Noaptea ... cântă un cântetzel"
- Cine cântă mă?
"Noaptea asta" - arată spre cer - "cântă un cântețel pentru oameni, nu vezi?"

Copil - om mic-ochi mari.

Copiii sunt legătura cu echilibrul și liniștea lumii de dincolo, spre care Sinele tânjește.

Fericirea nu este decât a copilăriei, iar fericit nu este decât cel care știe să păstreze această fericire.

Așa cum esofagul e relativ drept până in stomac, așa și copilăria-adolescența fără șovăieli.
Așa cum intestinele înghesuite și întortocheate - așa și maturitatea și copilăria târzie.

Dar acum gata. Nu mă mai doare mai nimic. Sunt aproape viu.

Nici o privire mai profundă decât cea a noului născut.

Privirea încă nefocalizată a noului-născut - privirea spre eternitate.

Viața este o formă de reprezentare a unei idei eterne. Viața nu este fond ci formă. Fondul este Tao - așa cum ni-l descrie anticul Lao Tse (al cărui nume în chineza veche înseamnă Copilul Bătrân)
Glorificarea isterică și necondiționată a vieții (ca și groaza de moarte) sunt semne de boală a sufletului.

"Madrugada" - splendid cuvânt, ca o dansatoare răsărind pe plajă dimineața.

Una dintre cele mai tulburătoare metafore care mi-a fost dată să o aud vine nu de la un poet și nici de la un filosof, ci de la un om de știință, un psihiatru: Carl Gustav Jung. El face o paralelă între viața omului și evoluția diurnă a soarelui. Răsărit - amiază - apus ... umbre din ce în ce mai mici, la amiază umbra 0, apoi umbre din ce în ce mai mari. După trecerea amiezei valorile, ca și umbrele se inversează. Dar mai bine să-l ascultăm pe maestru:

"Dimineața el se înalță din marea nocturnă a inconștienței și privește lumea cea largă și strălucitoare desfășurată înaintea sa pe o întindere ce sporește treptat, cu cât urcă mai mult pe firmament. Pe întinderea aceasta a câmpului său de acțiune, determinată de propria-i înălțare, soarele își va descoperi semnificația; va vedea momentul de atingere a culmii și cea mai largă răspândire posibilă a binefacerilor sale, precum și țelul lui. Cu această încredintare, soarele își continuă cursul către zenitul nevăzut - nevăzut pentru că viața sa e unică și individuală, iar punctul culminant nu putea fi calculat dinainte. În momentul amiezii începe coborârea. Iar coborârea înseamnă inversarea tuturor idealurilor și valorilor care fuseseră îndrăgite dimineața. Soarele intră în contradicție cu sine însuși. E ca și cum s-ar retrage în razele sale în loc să le emită. Lumina și căldura descresc și în cele din urmă dispar..."
(Carl Gustav Jung, Complete Works, volumul VIII, paragraful 778)

Lumina și căldura soarelui descresc și dispar, desigur. Dar să nu uităm că și mâine va fi dimineată!

Madrugada.