Se făcea că străbăteai pădurile de humă ale oamenilor, de la naștere ursitoarele îți cântară în trei triluri simplu cuvintele și tu le-ai surâs întrebător.

Te-ai înălțat ignorând urmele celorlalți pe cărări, te-ai lăsat dus de simțurile neodihnite, netulburate de nici o zbatere de corb în zborul peste prăpăstii. Tu ți-ai căutat, copile, întotdeauna lăcașul pentru a-ți potoli setea de frumos cu o mirare revelatoare.

Ai prins fotografii ale vieții într-un cadru solitar, ca și cum fiecare tresărire de pleoapă ți-ar fi arătat o altă culoare a lumii, niciodată la fel cu o alta, redând o altă oglindire a ceea ce lumea îți arată fără pudoarea începuturilor.

Te-ai prins uneori în frunzișul înnegurat al zâmbetelor false, scuturându-le nici măcar furtunos, numai cu o plecare în altă parte, discretă, ca un fel de alungare a spiritelor negre. Þi-ar fi priit atunci, ca și acum, negativul lor, mereu îndoit între alb-negrul umbrelor, penumbrelor. Pădurile însă își au mereu nuanțele lor.

Stăm uneori pe același mal, eu îți culeg mugurii, tu îmi aduni zâmbetele de pe pietre, îmi spui că am crescut frumos, mult mai frumos decât orice altă făptură sălbatecă și îngăduința ta pură îmi lasă mereu o scoarță de vis, dincolo de care lumea îmi pare mai trăibilă cu încă o trecere.

Fie-ți drumul acolo sortit, acolo unde niciodată umbrele nu îți joacă sorocul, acolo unde apele limpezi se întorc mereu pentru a-ți lăsa viața între albia lor și capătul nesfârșit al vieților.

Drag, Daniela
4 iulie 2005