langa tine am fost fericit atat de mult timp. erai totul pentru mine, zambetul tau era ca o raza de soare care imi atingea inima. si credeam ca acum inima mea e completa, ca viata mea are sens. orice floare, orice gand, orice nota muzicala... imi amintea de tine. dar intr-o dimineata, de pe perna lipsea chipul tau. afara ploua. am stat pana la pranz sa privesc picaturile de apa care se rostogoleau pe geam in cautarea unei balti in care sa se odihneasca. m-am intors pe pat si am observat o scrisoare pe noptiera. dar nu am citit-o. ar fi fost absolut inutil. stiam deja ce scrie in ea. am iesit afara in ploaie, dar nu simteam nimic. altadata imi placea ploaia. simteam siroaiele de apa cum curg din par pe fata si apoi se pierd pe tricou. dar acum... parca nici nu ploua. si doar amintirea zilei cand ne-am plimbat de mana pe ploaie ma mai ajuta sa imi aduc aminte cum se simte cand ploua. sa imi aduc aminte cum e sa te ploua. stii tu oare cum e sa nu mai poti sa simti? si cum e sa te doara fiecare cantec pe care il asculti? probabil ca nu... pana atunci nici eu nu stiam si, mai mult de atat, radeam de cei care ziceau ca simt asta. dar am simtit si eu asta... a trecut ceva timp de atunci. acum nu prea ma mai gandesc la asta. ma gandeam la tine in fiecare minut, apoi in fiecare sfert de ora, apoi in fiecare ora, apoi de cateva ori pe zi, apoi doar o data pe saptamana. apoi... am uitat sa ma mai gandesc la tine. m-am gandit la tine acum. sa vedem cand va mai fi data viitoare.