poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-05-07 | |
Știu
de ce femeia nu poate fi gând curat sau unic. De ce nu poate fi icoană, ci idol ( Maria nu e femeie, e nașterea!) Câtă viață are în ea odată cu nașterea știe doar Dumnezeu și ispita! Nu se poate naște fără păcat. Fără terfelire, fără abandonare, fără ipocrizie. Blestem înainte de creație! Nesiguranță. Dacă ar fi fost sigur EL ar fi facut-o din tină pură, nu dintr-o coastă la mâna a doua. Și n-a fost suficientă identitatea de mai apoi. Trebuia confirmată și prin îndemn. Ce șansă mai am eu, la ani lumină, să nasc începutul? În poezie, numai în poezie sunt cinstită până la capăt. Aici și când încerc să mint sunt purificată fără de știre, prin refuz. Când nu sunt în adânc, nu am cuvinte. Mă refuză numirea. Poate că aici mai exista o șansa, cea de a-mi spăla păcatele nechemate în care m-am complacut, adesea, din oboseala sfințeniei dorite mereu, nesortite… Cât te urăsc! Ești singura șansă! Sunt îngrozită de clipele în care mi se deschid niște adevăruri. Un poet spunea că”boala lui se numește cântecul” și e însurat! Dar eu, eu, care sunt amanta aceluiași, în ce coșmar mă învârt? Să fii amanta poeziei, ce e și ea femeie, si să vrei să o faci…! Încurcate cărările… Ce crede Dumnezeu despre mine e dureros și hilar. Nu are dreptul să mă judece daca m-a turnat într-un aluat predestinat ispitei. Și eu, mereu, să inventez alt rug… tot pentru mine și alte și alte jertfe… Cu Dumnezeu aș sta cinstit la vorbe. Cu capul plecat dintr-un bun simț moștenit , dar cu ochii la cer, la ochii lui de cer… L-aș certa din priviri, printre lacrimi, cu dragostea mea de mamă tânără și cu setea amantei de-nceput. De ce eu? De ce și eu? De ce numai eu? De ce nu și eu? De mi-ar răspunde, orice, oricum, aș pleca ochii și-aș accepta să plec Acum. Noica:” mulțumește și zilei care nu ți-a dat nimic” De ce? I-aș mulțumi dacă ar lua ea de la mine, ceva din viu și ceva din pustiu. Multumesc de tot pentru tot. Mă enervează din ce în ce mai des bărbații, cei care nu există, dar și cei ce se dau a fi. Cei lipsă se bat cu pumnii în piept. Adevarații sunt reali doar în propriile vise…și noi, carne de tun, păcat curat, sa plângem pe umărul lui Dumnezeu că ni i-a dat ca să aibă motiv să ne-alunge.Ca să inventeze vina? Bărbate, când ai devenit pierdut și misogin?Când ai mușcat din măr sau când ți-ai numărat coastele și ți-au ieșit lipsă? În fiecare femeie joacă o herghelie de pofte . Eu mă declar ispita cuvântului., gheișa. Pot să-I fac prunci, să-I dansez și să-I fac de mâncare… “Construiește-te pe tine însuți” Pot să-ncep cu scoaterea coastei? Pot să dau coasta mea primului bărbat? Ce fel de femeie mai sunt și eu? Una care plânge dupa prăpastie!. Vrea carne și duh la micul dejun, .Cuvânt –necuvânt pe gand. Nu intru în tipare. Numește-mă din nou să-mi împac îngerul și demonul, să pot să-mi nasc bărbatul. Până și șarpele năpârlește. Numai ce nu se cunoaște din mine crește invers spre centrul marginilor. Nu e ușor să te vezi . să te lași văzută. Să te dai. Orgiile, balele,cioburile, bucațile de iluzii, notele de plată… și tu să nu fii ca și cum n-ai fi fost deloc. Și să fii doar ca să naști. Punct. De ce nu , mama cuvântului, ca fugă ? Sunt prea crudă? Mi-e sete de neodihnă. Când sunt, mă mint cu viața. Mai ales dimineața când , câte un soare , mă răsare.Noaptea cern neliniști la-ntâmplare. În mine am găsit loc pentru toate femeile. Vom valora cât un bărbat născător? Cuvântul nu mă refuză decât când e singur. Doar încă o femeie ratată să nu fiu…. Nu și de EL Visez anotimpuri străine ce mă resping, redându-mă. Ce se știe despre mine E nimic definitiv și închis. Mai beau nectar de iluzii Și cânt pe-nțelesul lor. Încrește-mă , Înspre Întot. Să mă dau umbrei cuvântului ca să văd? Are vre-un sens? Vreau să mă dau cuvântului în scris, Să-l fac să țipe! Bărbții au obsesia haremului. Femeile, a Unicului. Cine spirit? Cine materie? Cine grec? M-am trezit cu neodihna. Îngerii știu. Al meu mai plânge pe umăr. Bărbat, copac frumos cu flori cu frunze și cu vânător, Eu pot rodi în patru colțuri? Dacă aș fi doar una, m-aș înțelege cu mine într-un anumit târziu, sau m-aș pierde cuminte. Dar toate drumurile duc la Roma. Pietruite cerurile mele și arse urmele din palme… Nu vreau să-mi vindec dorințele crude. Cel mai greu e de pansat inima cu busuioc. Nu mă întreabă nimeni dacă vreau hainele împăratului, Jocul ielelor, Chipul zburătorului, Iarba pământului… Cu un pas înainte, pe urmele mele, trec pe langa mine , necunoscutul. Mă ostoiesc să devin inima inimii mele. Bun este tot ce vine la vreme. Cine spune care clipă-I de față? Care-I plecată și care stă să vină? Cine joacă-I de vină! Știi să-mi șoptești necuvântul? Nu mai am răbdare să fiu Și se pedepsește cu toatele deodată! Știu cum se pritocește viața/ îmi scapă doar numirea Nu pot mima clipa Nici când stă Nici când se uită Mai plec puțin și esențial. Cu cât se vlaguiște ziua întâi, Voi trai in sens invers. Singură La capat de pod Între ceea ce sunt Și ceea ce nu pot înțelege Mai mor dinadins. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate