Dacă nu ar fi atât de îngrozitor acum aș fi luat aparatul să fac o poză. Stau și mă uit la el. Ar trebui doar să cobor până jos… dar nu vreau să păstrez această imagine. E teribilă cu toate că artistic vorbind ar fi foarte reușită. Sunt sigură.
Veneam încet pe stradă și savuram razele călduțe. După ploaia de ieri e parcă greu de crezut că timpul este atât de frumos. Parcă îmi părea rău că am ajuns pe aleia ce dă înspre bloc. Și atunci am văzut.
Este îngrozitor.
Un melc strivit de picioare grăbite și un altul lângă el, cu cornițele plecate, care doar stă…stă… Pentru mine această fotografie ar fi o expresie plastică a durerii pure. Nu știu de ce mă gândesc că melcul pereche îl păzește pe cel mort. Poate pentru care sfărâmat și el cum stă întins fără a se mișca lângă bucățele din cochilia de sub care se vede acel trup mărunt.
Și când mă gândesc că asta nu se întâmplă doar la creaturile acestea mici care bucuroase ies după ploaie din frunzele umede și se avântă cu inconștiiență pe asfalt.
Se întâmplă și în lumea noastră, umană, așa din absurd.
Era o altă zi. Banală până atunci. Nici mai bună, nici mai rea decât altele. Plictisitoare. Veneam de la universitate cu două mape în mână ușor încruntată că o colegă mă ținuse de vorbă cu toate că mi-am pus un picior pe trecerea de pietoni ca să îi semnalizez că nu am timp. Priveam cu jale înspre firobuzul ce plecase căci dacă m-aș fi decis mai repede să o iau la stânga doi pași și să trec în partea aceea strada, aș fi fost deja urcată. Dar eu m-am hotărât în ziua aceea să merg pe jos căci soarele de aprilie este dulceag și aerul parcă mai înmiresmat. Iar ea mă ținea de vorbă cu toată greutatea din dosare în mână de parcă ar fi fost un lucru teribil de firesc. Când stau să mă gândesc la ultima jumătate de minut din conversație mi se face rău. M-am întors deja pe trecere fiind pe la mijloc căci îmi mai strigase ceva. Jumătate de minut. Atât. Dacă nu ar fi fost asta în superba zi de primăvară de marți, 5 aprilie 2005, aș fi putut muri.
Mergeam pe podul Michelangelo cu dosarele grele și priveam cu ciudă în jos. Aș fi vrut să fi plecat deja, să fi trecut podul, să fiu acasă în fața computerului, să îmi verific mailul sau să ascult muzică întinsă pe covor în vreme ce aș alege cuvintele pentru o poezie, sau să îmi scot cățelușa în parc, să alergăm ca nebunele, să stau să fumez o țigare la un pahar de vin cu persoana iubită, orice altceva decât să am acea greutate în brațe și să mai am de mers.
Am auzit un zgomot în vreme ce mi-am ridicat privirea și am văzut cablul firobuzului vâjâind într-o fracțiune de secundă peste capul meu. Dar țipete îngrozite mi-au atras atenția în față. Și am încremenit. Mi-a venit brusc pornirea de a vomita și am început să tremur.
Jumătate de minut. Jumătate de minut… era chiar în fața mea.

Evenimentul Zilei – ediția de Vest, 6 aprilie 2005
http://www.expres.ro/vest/?news_id=183366 :

“Un tinar de 18 ani a fost grav ranit ieri dupa-amiaza in urma unui stupid accident care a avut loc pe podul Michelangelo din Timisoara. Alexandru Ilin se plimba cu prietena sa si a auzit un zgomot ciudat. „Am avut impresia ca taie pomul. Nu ne-am gindit nici o clipa ca va pica. Am vazut ca vine spre noi si am fugit, dar pe Alex l-a prins”, a povestit prietena victimei.”

http://www.radiotimisoara.ro/radiotm/index.php?page=2&subpage=1&data=20050405 :

“Un tânăr, în vârstă de 17 ani a fost transportat în stare de inconștiență la spital, după ce un plop a picat pe el lângă podul Michelangelo din Timișoara
La aproximativ doi metri de canalul Bega, copacul uscat s-a rupt din rădăcină.
Șeful Biroului Ecologie Urbană din cadrul Primăriei Timișoara Marian Eperieș susține că putregaiul nu a putut fi observat deoarece in partea superioară plopul părea sănătos.”

De fapt era chiar la capătul podului, aproape ar fi scăpat. Ce absurdă e viața.
Și cotidianul “Prima oră” scria despre tragedie și despre starea gravă a băiatului. Am aflat atunci că era băiat căci văzându-l plin de sânge nu mi-am putut da seama. Îmi era rău și frică. Eu am trecut pe acolo în fiecare zi în ultimii patru ani. Normal că îmi era și milă dar tremuratul care mă cuprinse necontrolabil era din pricina jumătății de minut…despărțitoare…