Bătrânul domn locuia undeva în Vatra Luminoasă, la parterul unei vile crem-gri, cu doi câini-lup, fioroși la prima vedere, alergând prin curte. În apropiere nu știu ce centru de orbi. Dar interiorul casei scârțâia și era plin de albume cu poze, cărți mirosind dulceag, mucegai, vase nespălate.
Bătrânul domn era singur. Zilnic își lua porția de antinevralgic și dormea apoi, cu un fes îndesat pe cap, lângă masa înțesată cu foi cu un scris înflorit și facturi de la Termoelectrica.
Din când în când telefonul suna bizar. Zicea că e sunat de un fost ofițer de la Securitate. Că îl dușmănește și acum, după atâția ani. Dar eu râdeam. Mi se părea caraghios. Ca toate maniile lui și tot summum-ul acela de cunoștințe cu care se tot lăuda.
În fiecare seară telenovela aur și noroi, la el în cameră.Televizorul era, evident, alb-negru. Dar între timp a venit și primăvara și mi-am luat acea pălărie de pai ciclamen. Cadou din partea lui.
Bătrânul domn îmi scria versuri moralizatoare pe spatele unor felicitări mai vechi. Le rupea și-mi dădea jumătatea frumoasă, cu ilustrații. Îmi spunea tot felul de istorioare bizare, cu Paris, Nisa, trenuri care mergeau la Veneția pline de femei misterioase. Câte mai făcuse el! Dar eu aproape că nu-l ascultam. Câteodată mai plângeam în brațele lui, udându-i cravata veche și pătată. Întotdeauna stătea în casă îmbrăcat în costum.
A murit într-o zi de primăvară, tot singur. Când eu plecasem demult. Poate se mai perindase și altă lume pe acolo. Nu știu. Dar rămăsese tot singur. Ca-n ziua în care l-am găsit și-n care mergeam în vârful picioarelor să nu-l trezesc. Nu prea aveam chef să stau de vorbă cu el.