Locuiam nu de mult în gazdă, aveam vecin un anume jurist care uneori o mai făcea și pe-a jurnalistul și apărea în Ziarul de Vineri... în zi de post. În marea majoritate a timpului se ocupă de resursele umane. Încearcă să migreze așa ca păsările călătoare, dar mereu se întoarce unde și-a făcut cuib.

M-am întâlnit cu el undeva într-un poem și îmi zicea: Aici, cu tine, ma simt minunat! …știu ție îți place literatură poate mă iei și pe mine, sunt foarte învățat știu și ceva limbi și pe lângă toate fac și poezii...

E un băiat foarte blând, de treabă și nu are nici un viciu ( cafeaua îl excită, alcoolul îl face mai timid și nu mai poate vorbi ). Tânărul nostru sosește deja, e cu o figură clasică încadrată într-o pereche de ochelari, cu o frunte înaltă și senină, niște ochi mari, un zâmbet blând și melancolic, pe chipul căruia se citește: Caut urgent, lumină!

Așa l-am cunoscut eu pe cel care mă tot chinui să vi-l prezint: Bogdan Groza. Îmi tot spune că îi place mult poezia, deșii nu prea are talent la scris... că muzele mereu pleacă în concediu, ba medical, ba pentru creșterea copiilor, ba în cel de odihnă... Se mulțumește cu nimic și nemulțumit de toate, lacom la plăcerile vieții, fuge de oameni, dar îi caută, e nepăsător așa ca un bătrân și iritabil ca o fată mare. Ciudată amestecătură!


Bogdan e totuși un poet viabil, el alege teme , tratându-le în versuri, dă dovadă de tact, singura cale rămâne aceea a înnoirii acestei simțiri, tinde mereu spre imensitate și spre o compoziție coloristică. În genere toată poezia poate fi ilustrată, are multe mijloace de a compune tablouri. El dă o pozie pe înțelesul tuturor:

7 inscriptii pe o piatra de rau

O clipa m-am crezut nemuritor
la adapostul templului gandirii.
Si-am ras de tot ce-i trecator pe lumea asta...
Nu, n-am stiut ca sunt vinovat!

Crede-n minuni,
Dar cand vezi una,
Intreaba-l pe Dumnezeu,
care-i secretul savarsirii ei?

Fara iubire poti trai. Cu conditia sa-ti dai inima diavolului.

Eu sunt peste tot si nicaieri.
Ma gasesti azi, m-ai simtit ieri,
Si-ai sa crezi in mine si maine.
Asa ca lasa-ti cugetul deschis
Si nu ma mai cauta...!

Fiecare dangat de clopot
ascunde-n el un oftat divin.

Nu certa norii cand te ploua...
Prin apa lor tu te purifici!

Daca vrei sa devii nemuritor,
Ia-ti bucata ta de pamant
si rasadeste-te adanc in el
asemeni semintei.
Partea nevazuta din tine
va dainui vesnic...
Si asta e tot ce conteaza!
***

Desigur că destinul fiecăruia este împletit într-un anumit sistem în care creația permanentă mai substituie realul cu imaginarul, de multe ori poetul e citior în stele, e cel care vine dinspre mine sau dinspre tine, de fapt e unul și același, indiferent din care parte îl privești, numai să nu-l vezi ca pe un străin. El poetul, reușește în unele poezii să-ți creeze senzația unor noi descoperii, te îmbată cu năluciri:

Universul îmi aparține

În cea mai îndepărtată și neînsemnată stea
Se află o parte din inima mea.
În cel mai întunecat colț al zilei senine
Se află focul sacru ce arde în mine.

În cea mai lăuntrică și caldă rază de soare
Sufletu-mi și-a găsit perechea nemuritoare.
În cel mai murdar și infect loc de pe pământ
Există ceva din mine curat și preasfânt.

De aceea, poate, prea de multe ori
Mă vedeți adesea cu capul în nori.
Însă având peste tot frânturi din mine,
Îmi place să zăbovesc în lumile divine.

(Deoarece universul îmi aparține). ***

Universul poeziei sale îți încântă mereu sufletul, iar ritmul poeziei e ca un clinchet de clopoței, de la o poezie la alta ritmul și spațiul se schimbă, e ca o mișcare continuă între cer și pămînt, ca o horă, iar dacă intri trebuie să ții pasul. Pentru autor fiecare clipă îl poartă către o posibilă revelație, totul devine viu, face abstarcții chiar și de unele detalii necesare:

Respiram iubire

Ademenit
de umbrele crescute vertical
din spuma oceanului,
am sărutat inconștient
valul molatec.

Din apă a ieșit Afrodita
cu un măr roșiatic-sângeriu.
Am mușcat din el
și mi-am simțit inima
rug aprins.

Respiram iubire! ***

La Bogdan contează foarte mult starea interioară, el participă din plin și la viața cosmosului, iar prin cotloanele sufletului își înalță singur colane ale infinitului. În poezia sa e o liniște deplină, cuvintele ca niște taine stau la rând pentru a recepta semnalele din acest suflet mai puțin obișnuit. E poetul liniștii, dar într-o neliniște a miscării:

Muza: Leneșule, nu mai dormi,
Hai, scrie-mi iar poezii!

Eu: Muză,sincer, acum mi-e greu
Sunt obosit și eu...
Trei nopți la rând doar ode ți-am adus.
Nu ți-a ajuns?

Muza: Mai vreau si acum una. Iar de nu-mi vei scrie o oda fierbinte
Ma duc la altul... Asa ca tine minte
Capriciul de nu-mi vei satisface...

Eu: Off! Mai lasa-ma-n pace
Cu mofturile tale. Du-te unde-i vrea!

Muza(incruntandu-se): Asa?

Eu: Asa!

Muza: Bine, dar o sa-ti para rau...!

Eu: Hai, nu zau.

Muza: Si... si... vei plange dupa mine
In noptile senine!

Eu (impaciuitor): Muzo, draga, nu te supara, dar nu pot scrie
Atat de multa poezie
Pe cat tu vrei...
Si-apoi, ei,
Cititorii mei,
Repede s-ar plictisi
Citind acelasi gen de poezii.

Muza: Tu scrie, de vrei sa devii poet...

Eu: O! Muzo, mai incet,
N-o lua asa repede cu titulatura
Ca inca-s la inceput cu... literatura.
Si-n plus, poet veritabil nu vreau sa fiu nicicand
Sau vrei cumva sa ma vezi mereu flamand
Si fara nici un ban in buzunar...? ***

Sentimentul personalității autorului se extinde în diverse trăiri, iar realitatea este concepută uneori ca un prilej de senzații emotive, el colorează realitatea într-o lume sui-generis, chiar dacă nu întotdeauna această lume e strălucitoare, el reușește să pună cuvintele pe o anumită melodie:

Vroiam sa zbor spre cer

Când eram mai tânăr vroiam să-mi iau zborul
spre nori...
Dar vântul mi-a spus să nu mă duc nicăieri
că încă-s tânăr și mai am timp pentru a zbura...
Așa că am mai stat un an acasă.

După alți ani iar m-a cuprins dorul de zbor
Și când să-mi îtind aripile
un vultur mi-a spus să stau locului că încă-s tânăr
și mai am timp berechet pentru a gusta din înățimi...

L-am ascultat si pe el și-am mai stat un an locului.

Acum la bătrânețe, regret ca n-am făcut-o
Pentru că puterile demult nu ma mai tin.

Asa că, tinerii mei visători
Dacă vreți să zburați, faceți-o.
Că altfel timpul trece pe lângă voi
Fără să fi cunoscut aerul tare al înălțimilor! ***

Poezia lui Bogdan nu e specială, dar are ceva plăcut în ea care te atrage, sufletul său e imprimat neîndoielnic în sufletul celorlalți. Versurile considerate uneori nefiind în ton cu actualul ne dezvăluie un suflet sensibil plin de putere creatoare. De foarte multe ori ritmul creator e lăsat undeva la marginea gândului, poemele uneori intră fără retușuri, dar cu cu senzații directe din care se nasc tablouri de moment:

Oboseala cronica

Am obosit de-atata singuratate
Ce s-a depozitat in sufletul meu...
Am obosit de-atatea rugaciuni aruncate
Catre un impasibil si tacut Dumnezeu.

Am obosit de-atata tacere
Pe care-am strans-o in inima mea,
Am obosit sa cred ca-n durere
Exista placerea de-a te bucura.

Am obosit sa mai respir haotic
Aerul ce ma face sa traiesc,
Mi-am sugrumat sufletu-mi cianotic....
Am obosit si simt ca-mbatranesc

De-atatea esecuri stranse si adunate-n mine,
De-atatea singuratati apasatoare...
Am obosit! Si sangele-mi din vine
Trist si plictisit e ca nu mai moare.

Am obosit de-atatea crunte infrangeri,
Am obosit si sa mai traiesc.
Iar sufletu-mi tanjeste dupa ingeri,
Si ganduri de moarte ma coplesesc.

Am obosit si sa mai traiesc! ***

Autorul nu încearcă o îngroșare a liniilor, ci modelează
abandonând treptat ținuta rigidă a începutului, devine categoric, căutându-și sursele de inspirație exact acolo unde trebuiesc căutate, adică în experiențele proprii. Tonul poemelor este relevant și totul e spus cu o anumită sensibilitate aproape feminină, dar cu efect asupra cititorului. Versurile vestesc frământări ale sufletului, momentele prin care trece:

Psalm

Tu esti si vechi si nou
Esti si-nlauntrul meu si afara...
In mine si cu mine traiesti
Aproape si departe-mi esti;
M-ai atins si m-am aprins,
M-ai chemat...Ba m-ai strigat;
Ai stralucit si-ai fulgerat,
Te-ai facut aer si te-am respirat!

De aceea Doamne te simt cu atata intesitate
Si sufletu-mi insetat tanjeste dupa tine.
Tu-mi dai si vremelnicie si eternitate
Ba ma parasesti o zi,ba stai ani intregi cu mine.

Tu-mi dai si pace si iubire
Si frumusetea vietii... si fericire! ***

Ochii săi văd cu ușurință dincolo de aparențe, iar mintea sa are fire atât de fine și sensibile încât recunoaște că se pote transpune pe o altă planetă dar care poate fi doar a lui și numai a lui. Bogdan are o poezie originală atît ca expresie poetică cât și pentru mesajul transmis. Între poezia lui și cea postmodernistă nu ar trebui să existe nici o dispută, în fiecare din ele este o continuare a valorii. Sentimentele sunt în oameni iar poetul este unul dintre aceia care știu să exprime sentimentele, iar el le comunică prin cuvinte:

Foaie verde frunza creata
Plang romanii de-a lor viata,
Plang si se tanguiesc
Ca tare cu greu traiesc.
De la Tisa pan la mare
Numai plans e si-ntristare...
Si din Carpati pana-n Ceahlau
Tot romanul o duce rau.

Frunza verde, foaie rara,
Strain in propria-i tara
E romanul, fiu de dac
Ce-a ajuns tare sarac
Si batjocorit de toti
Guvernantii grasi si hoti,
Tradatori si parveniti
De diavoli blagosloviti. ***

Scrisul reprezintă un gest de sinceritate și dăruire, este un act de cutezanță și responsabilitate față de om, posibilitate de a trăi miracolul existenței, iar poetul e cel care dă valoare spirituală poeziei. Versurile și poemele capătă uneori înfățișări neașteptate, încep să se însuflețească sub privirea noastră. Perturbările ritmice, inexpresive, nu sunt atât de evidente , iar schimbarea accentului și notarea provizorie a unui alt ritm care pe parcurs poate fie modificat sau înlocuit dă un sufllu aparte poemelor:

A venit la mine un sarac si mi-a spus:
Mi-e foame! Ai ceva de mancare?
Cum nu aveam la mine absolut nimic
I-am dat sa manance o parte din inima mea iubitoare.

Mai tarziu a venit si un pui de vultur
Si mi-a cerut putina mancare, ca sa nu moara...
Si milos, i-am dat si lui o bucatica din inima mea
Desi trupu-mi incepea sa ma doara.

A venit apoi un inger prafuit,
Zburase mult si ii era si lui foame mare.
Mi-a cerut si el mancare,
ca sa poata sa se intremeze. ***

Sunt poezii unde rimele sunt provizorii, urmînd ca versul următor să dispară în funcție de contextual așa cum l-ar considera poetul. Fără o inteligență artistică, fără o cumpănire a mijloacelor, fără o alegere, de-a eleimina și de-a îmbina armonios, talentul rămâne doar o aspirație către înfăptuire, care se pierde la un moment dat, așa că autorul se află într-o febrilă căutare:

Cinism de noiembrie

Norii,
bolnavi de tuberculoza,
expectorau din plamanii lor,
numai saliva acida
peste un oras apatic,
poluat cu plumb si gaze de esapament.

Ametite, ploile
urineaza fara nici o jena
de cateva ore bune.
Indiferenti
la tot ce se intampla in jur,
oamenii trec grabiti
peste cadavre de frunze,
sa prinda stirile de la ora 17
(dornici sa mai vada, poate,
inc-o crima cu autor necunoscut
inc-un viol
asupra vreunei sexagenare)

Cum n-am incotro
injur guvernul
pentru situatia din tara.
Si de ciuda
arunc cu paine uscata
in cainii vagabonzi. ***

Poezia a evoluat continu spre ceva sau altceva in direcții și curente diverse în așa măsură încât poeții au atins nu numai forme indiscifrabile dar și lipsite de intenția unei comunicabilități normale. Bogdan luptă din răsputeri să se mențină în ritmul lui, a încercat și versul fără rimă, dar pentru el este lipsit de alte virtuți decât cel informațional, doar de scos în evidență în prim-plan, datorită formei verbale. Predilecția pentru rime este plătită dur uneori de poet, dar aceasta este trăsătura sa, pe care unii n-o prețuiec, sperăm în urmașii urmașilor...:

Între “a pleca” și “a veni”
mi-am făcut cândva culcuș.
Și între două gânduri pasagere
mi-am depozitat amintirile.

Când simțeam nevoia să plec
Îmi ploua a dor de sosire…
Când stăteam pe loc, zâmbind melancolic,
Mă cuprindea un dor nebun de ducă. ***

Poezia rămâne poezie, indiferent de modul de abordare a versului. Important pentru cititorul de poezie este să știe să asculte și să percepă din poezie mesajul transmis de poet. Bogdan a descoperit funcția estetică a rimei, pe care o are totdeauna în vederea subconștientului creator. Versurile își păstrează prospețimea, iar unele aduc un prinos de energie o bogăție de sănătate, sunt un izvor de reîntinerire sufletească, decupate parcă dintr-un decor anume, unde freamătul cuvintelor înfloresc versuri. Tabloul este mereu reînnoit de culori care se armonizează sau dimpotrivă, contrastează:

Numai noaptea scriu,
cand cainii,
scarbiti de mancarea din pubele,
isi musca nervosi cozile.
Nici somnul
nu ma mai vrea,
in bratele-i
cu iz de poluare atmosferica,
ci, meschin,
se zgaieste la mine
vrand sa ma buzunareasca
de visele
care motaie, pe jumatate goale,
pe un colt al dormezei. ***

Uneori viața poeziei se limitează la structurarea cuvintelor sau sintagmelor în celule ritmice, a căror ordine este numai expresivă, iar autorul încearcă mereu să experimenteze dintr-o dorință imperioasă de a pătrunde cât mai adânc în taina cuvintelor convertite-n vers. Putem considera poezia lui Bogdan a fi expresia stări sale sufletești. E îndemnat mereu de aceeași putere necunoscută de a scoate la lumină frumusețea întruchipării cuvântului:

Alea iacta est!

Alea iacta est!
Degeaba ma mai revolt.
Zarurile au fost aruncate
ranind destinul pe care inca mai sper sa-l pot schimba.

Alea iacta est!
Imi spune ingerul meu pazitor
tot mai plictisit de mutra mea anodina.
Degeaba tot bat la portile divinitatii
in cautarea raspunsurilor metafizice.

Alea iacta est!
imi repeta obsesiv gandul meschin
ori de cate ori incerc
sa evadez din prejudecatile societatii.

Alea iacta est!
aud rostindu-se in univers
ca un verdict implacabil
si de neschimbat.

Dar mai terminati fratilor, cu fraza asta...
N-o mai repetati la infinit.
Mai aruncati o data zarurile
Si schimbati-mi, naibii, soarta! ***

În Bogdan vibrează toată inima și în ea s-a întrupat într-o formă poetică toată neliniștea sa numită poezie.