Am martori stelele răsărite în tremur că locuiesc în du-te vino cu iubirea mea. Insula mea e scufundată în istorie. Clipele se frâng în limbile ceasornicului, dar Dumnezeu îmi este alături. Iubirea e un tot unitar de gânduri scrise în milenii, cu principii, cu patima izvoarelor. La colțul urechii stau profeții, unul câte unul, și îmi propun să admit iubirea.
Dar ce înțeles are iubirea când ești mișcat de sentimente? Poate avea înțelesul pur al femeii în azur de primăvară, zâna bună de care te îndrăgostești subit, la prima încercare. Pe chipul ei de femeie au trecut bărbați fragili și acum e în căutarea aceluia care să o ridice la rangul de vestire a iubirii. Dacă aș cunoaște că am asigurată veșnicia cu această idee, nu m-aș teme nici de moarte.
În față își face loc o fărâmă de lumină: să fi ajuns iubirea prea târziu pe limbă? Acest tip de întrebare nu a produs nici o schimbare lumii. Iubirea nu e un târg și dacă ar fi târg nu are preț. Las deoparte frustrările lumii, că poate e timpul să se treacă de la cerc la linie. Nu știu încă dacă acea femeie este o făptură făgăduită liniei infinitului sau o foaie a universului, dăruită cu teamă. Dar după ce plantez un cuvânt de iubire în inima cuiva, oglinda mea îi umple încăperea. Și nici nu mă fardez în spatele oglinzii când apar fisuri!
Mai vreau, Doamne, îndemnuri, pentru că simt cum m-am rărit într-un vitraliu. Rugăciune fără credință există, dar invers nu se poate. Dar nici să mi se toarne ce e scris în zodii. Sunt împins de confuzia orelor scrise de sus în jos și mă întreb altfel acum: oare voi accentua în interiorul meu sensul iubirii? Doi pot ajunge unul lângă altul când iubirea le oferă loc suficient. Și atunci, greierii își găsesc să cânte. Din clipa aceea nimic altceva nu o să mai fie decât o pierdere. Și mă căiesc de greșeala nefăcută, fiind luminat de recunoștință și de întâmplare.
În cadența mersului de amintiri, sufletul ofilește teama limitelor iubirii. Sufletul e ca și timpul: învie prin miros. Pipăi pentru cea din urmă oară mirosul iubirii și îi respir marginile. În acest tot inaccesibil, agravez drama originară și am curajul să spun cu gura plină că în mod deplin și dureros ceea ce contează este dragostea.
Într-o societate descuamată la margini de văzduh, nu am nimic să spun. Aș mai dori în dar o plimbare cu iubita mea, dar în alte dimensiuni. Acest dar l-au primit și alții și s-au îmbulzit la plecare, pierzând esența, drumul dinapoi. Sper să nu pățim la fel. Vom sta cu iubirea în lumina din luminiș și vom pierde întunericul din întunericime. Fără ieșire sunt toate la mijloc de rău și bine. În poala fictivă a sorții apuc mijlocul drumului, acea disoluție terestră. Strâng cuvintele iubirii cu asprime, deși poate o să doară. Ce frumos e când îți vorbește iubirea! E ca și cum lucrurile din jurul meu, la care țin atât de mult, ar prinde viață și îmi vorbesc de trecutul lor. Și ce istorie revolută are fiecare! Iubirea e ca un prieten care te sfătuiește înainte de a-ți fi judecător. În mine crește aptitudinea de a iubi, de aici rezultă dragostea. Sunt scoarța hrănită de seva pământului.
Cine îmi ascunde mâine primăvara? Înțeleg acum totul. Urmez omului de rând, căruia ciclul vieții i s-a încheiat, asemeni unui trandafir în veșmintele apusului, care e conștient că nu mai prinde nici o altă primăvară. Cei care se uită de sus știu că dacă voi muri doar vrăbiile vor explica de ce mă ciugulesc. Iar dintre mișcările sau zborurile de du-te vino de aprecieri numai una va rămâne în pala de vânt: "Ce bine că a găsit totuși iubirea! Nu i-a fost ușor!"