Violența este o parte inerentă a naturii umane. Atunci când se simte amenințat, fiecare om recurge la violență. La fel, fiecare regim, mai democratic sau mai puțin democratic recurge la violență atunci când își simte amenințate fundamentele statale.
Violența n-a fost inventată de regimul comunist. Ea a fost moștenită și s-a perpetuat din regimurile anterioare pe care le-a avut România.
Ar fi o iluzie să presupunem că în perioada interbelică România a avut un regim democrat. Aproape în fiecare an era decretată starea de asediu. Partidele politice erau interzise. Demonstrațiile erau reprimate cu forța armelor. Despre ce democrație poate fi vorba aici ?
Și-au simțit guvernele burgheze venite la putere din 1918 încoace existența periclitată de mișcarea de stânga ? Oricât ar părea de ridicol, da. Statul național român fusese clădit pe fundamente extrem de șubrede. Războiul început în 1916 , prost gândit, prost pornit, prost condus fusese un dezastru pentru Vechiul Regat, redus la o părticică. Cineva era de vină pentru toate acestea- și vina se regăsea în ograda guvernărilor liberale și conservatoare care s-au succedat. Generalul Iliescu, ministrul de război cu care România a intrat în primul război mondial, un incapabil și un hoț pus de Brătianu era una din cele mai jalnice figuri din istoria României. Armata română prost înarmată, prost echipată, prost condusă a suferit unele din cele mai jalnice înfrângeri în 1916. S-a putut vedea atunci șubrezenia construcției guvernamentale, la pierderea Bucureștilor, când parlamentarii și miniștrii erau ocupați nu cu remedierea situației cât cu salvarea propriilor averi. Sistemul sanitar, neglijat de toate guvernările (în mod curios acest aspect s-a perpetuat până în prezent) nu a mai putut face față, sute de mii de români murind de tifos, din cauza prostiei guvernanților incapabili să conceapă un sistem eficient de carantină și tratament. Izbucnirea Revoluției din Octombrie a fost un șoc pentru guvernul României. Mii de moldoveni au fraternizat cu soldații ruși revoluționari. Regele a scăpat „la mustață” . O serie de figuri guvernamentale au fost luate prizoniere la Odessa (acolo unde-și căutaseră un locșor mai cald și mai ferit pentru că, nu-i așa, numai fraierii trebuiau să sufere ) și au fost schimbate cu revoluționari ruși. Chiar și masa de țărani inculți care forma marea majoritate a populației României a putut să vadă în acei ani de cumpănă faptul că guvernanții lor nu erau decât niște incompetenți și niște perdanți. Era limpede că existau motive puternice de temere. Motive care au condus la represiuni sângeroase în toată perioada interbelică. Represiuni care au acționat în principal asupra zonei de stânga a eșicherului politic-începând cu reprimarea manifestației din 1918 din Piața Palatului și terminând cu Grivița în 1933- pentru partea vizibilă. Partea invizibilă au reprezentat-o multitudinea de acțiuni represive directe ale Siguranței asupra unor oameni care nu aveau altă vină decât că le era foame.
Adevărul trist aici se află. Tuturor fantaștilor care țin gaia mațu că guvernele comuniste au fost aduse de armata sovietică ar trebui să le vină mintea la cap și să înțeleagă că și la noi ca peste tot comunismul a fost adus de mizerie. Mizeria materială în care s-a zbătut marea masă a populației –mizerie izvorâtă din incapacitatea globală a guvernanților de atunci de a rezolva problemele principale- hrana, siguranța zilei de mâine, sănătatea -n-a reprezentat un atu pentru regimul burghez.
Este deci evident că, departe de a fi un partid a unei mii de speriați comunismul a constituit o amenințare evidentă pentru statul burghez român. Că acest lucru a fost doar vina statului burghez român, incapabil să se descurce în cele mai simple probleme este un lucru evident. Au existat o serie de țări burgheze începând cu Cehoslovacia și terminând cu Franța și Germania (până în 1933) unde partidul comunist nu numai că nu a fost interzis dar a ajuns și în parlament.
La noi a fost preferată represiunea. Din spaimă. Din incapacitate. Din indiferență față de problemele care întăreau comunismul. Din impotență. Era mult mai simplu să reprimi decât să comunici. Și comuniștii au învățat această lecție.Atâta timp cât cadrele de partid au stat în închisori din 1921 și până în 1944 mi se pare cel puțin grețos să le ceri o comportare „democratică”. De unde puteau să învețe democrația ?
Violența guvernărilor burgheze s-a manifestat în două moduri:
-în mod direct, asupra partidului Comunist, ca entitate și asupra persoanelor, ca individualități – există o lungă serie de „martiri” comuniști începând cu I.C.Frimu și Ștefan Furtună și terminând cu Filimon Sârbu la fel de semnificativă ca și „martirii” anticomuniști de după 1944
-în mod indirect, prin încurajarea grupusculelor similare „Brigăzilor Morții”, grupuscule care s-au unit în Garda de Fier. Este un lucru dovedit că părinții Gărzii de Fier au fost din partidul național țărănesc-și în principal Vaida Voievod .