De cele mai multe ori, ba chiar aproape intotdeauna, seara se
intampla sa traiesc franturi de timp. Unde frantura de timp e
acea perioada care-ti ramane intiparita in minte si care
revine intr-un looping la inceput ametitor, apoi de rutina,
pana cand intreaga-i forta centrifuga se pierde, si frantura
de timp se transforma in nimic mai mult decat o fresca pe
peretele tunelului pe care, inconstient, il strabati in
cautare (desi "ratacire" se potriveste oarecum mai bine). Si
ca sa nu brodez fara rost pe margini, revin la ceea ce aveam
de gand sa scriu.

Intr-o faza incipienta, serile au inceput sa prinda in ele
cate o frantura odata cu timpul trezirii mele. Apoi au devenit
rutina, de unde am rezultat, intr-un sfarsit, eu. De cele mai
multe ori seara, adica undeva la mijlocul intervalului de timp
pe care sunt nevoit sa-l dozez pentru a naviga in efervescenta
din jur, am ocazia sa ma inchid in timpul meu. Probabil ca
asta se datoreaza faptului ca in aceasta perioada sunt cel mai
departe de influentele exterioare. Nu sunt singurul care
traieste acest timp. Inainte de a continua, trebuie sa
lamuresc, pentru o mai buna intelegere, notiunea de "timp
vital". Evident ca fiecare persoana are o perioada de timp (de
unde prima parte, si anume "timp") in care traieste complet
rupt de granitele care impun matricea vietii "reale" si unde
manifestarile spiritualo-intelectuale se desfasoara fara nici
un fel de cenzura. Il mai numesc si "vital" deoarece sunt de
parere ca o asemenea "portie" de liniste sufleteasca este
echivalenta, din punct de vedere fizic, unui tratament
balnear. Bineinteles ca pentru a evita posibilele rezultate
ulterioare impartasirii experientelor legate de trecerea prin
acest spatiu (timp), majoritatea covarsitoare a persoanelor
vor nega existenta lui, il vor bifa ca aspect neimportant al
existentei sau, in cel mai bun caz, vor recunoaste cateva (nu
prea multe, totusi) chestiuni "cel putin interesante" in ceea
ce priveste acest subiect. In ceea ce ma priveste, nu ma
astept nici pe departe sa generez reactii, sa conving sau se
epatez, ci doresc sa reproduc o bucata din fresca care urmeaza
sa acopere peretele tunelului in care m-am invartit nebuneste
de-o vreme. Si asta pentru ca acum sunt, traiesc, timp vital.

Dintotdeauna am pledat pentru o abordare umanista a
lucrurilor, am pus omul pe prima treapta a prioritatilor. Insa
intotdeauna, inevitabil, ajung sa ma aflu dezamagit si
inconjurat de figuri ruginite pe care se citesc rictusuri
morbide. Insa acestea nu pot sa ascunda decadenta interioara,
dezintegrarea inceata dar sigura care i-a imbratisat. Totul
devine tragic atunci cand realizez ca am dus in mine o lupta
inconstienta si istovitoare in scopul de-a ma autoconvinge ca
decorul acesta este in sfarsit unul din carne si oase, ca
fetele oxidate sunt vii. E sunet acum in mintea mea, acorduri
de viola si pian, o voce care ma patrunde...

Niciodata nu e usor sa-mi recunosc greseala, e al naibii de
dificil si solicitant, insa peste asta am ajuns sa trec, poate
din obisnuinta, relativ repede. Cu adevarat greu este sa ma
supun unui risc asemanator cu o alta ocazie. O alta lupta de
purtat, din nou cu mine insumi. Trec printr-o camera unde ma
trezesc atacat de mine cu "de ce?" aparut din senin si care mi
se implanta cu puterea unui berbec in plex, cu un "iarasi?"
care imi zdrobeste fluierul piciorului stang, un "a cata
oara?" ce-mi trece milimetric pe langa cap si , inevitabil,
"ai sa vezi!"-ul care mi se infige in spate. Nu stiu ce se va
intampla cand eu voi deveni mai puternic decat mine si lupta
aceasta va lasa un cadavru pe podeaua camerei, cand eu ma voi
privi cu satisfactie si eu voi deveni. E muzica si sunet in
mintea mea, viola si pianul ce intrepatrund vocea, intr-un
decor de coloane negre, inalte, si un tavan prea departe de
mine, undeva in intuneric...

Convalescenta e intotdeauna de scurta durata, un loc cu
liniste si, curios, fara lumina sau intuneric. Mi-am dorit
dintotdeauna ca in momentele acelea sa simt si altceva decat
doar liniste. Voiam caldura, voiam ca ceva sa radieze in
acelasi timp caldura si liniste. Ca era totul utopic, eram
aproape convins, insa pastram mostra mea de speranta aproape
de mine. Luasem cu mine in inchisoarea prin care haladuiam
doar speranta, in limita de greutate admisa. Si intr-o zi cand
treceam printr-un loc pe care-l cunosteam dinainte, si am
gasit toate cele pe care le cautam, am descoperit ca urmele si
cicatricile torturilor de pana atunci disparusera. Aveam
atunci exact gema pe care mi-o dorisem dintotdeauna. E doar o
voce in mintea mea, un pian ce zace lacrimand si o viola care
ma priveste fix...

Traiam cu adevarat, zambeam cu adevarat, aveam in mine si cu
mine sursa de liniste, haloul protector. Atunci s-a intamplat
sa fac prima greseala, prima intr-un drum lung presarat cu
asemenea poticneli. Fara sa realizez, imi pierdusem umanismul,
devenisem dependent si hipnotizat de teama de-a nu-mi pierde
gema. Voiam sa absorb cat mai mult, masinal aproape, fara
discernamant si fara limite. Am incercat sa-i ascund
stralucirea, sa o pastrez doar pentru mine. Nu stiam atunci ca
gema mea draga are nevoie de lumina la fel de mult ca si mine,
ca a o ascunde ar ucide-o. Dupa ce m-am trezit din hipnoza, am
vazut-o langa mine, stralucitoare, dar infinit mai obosita
decat o gasisem. Era totusi langa mine! Stiam ca daca as fi
atins-o, n-as mai fi vazut-o niciodata asa cum o stiam. E
liniste acum in mintea mea, o voce, o viola, niste coloane si
un pian care ma privesc cu curiozitate...

Urmeaza sa o ating, candva. Acum insa vreau sa-i dau la
randul meu caldura si liniste. Sunt fericit, mult mai fericit
ca si intainte pentru ca acum traiesc, constient. Am sa trec
printre firele de iarba, am sa las furnicile sa treaca prin
fata mea, am sa-mi trag sufletul la umbra unei papadii. Am sa
bat din nou la usa sufletului ei atunci cand stiu ca are sa-mi
deschida. Si atunci voi fi devenit gema ei, si pe langa
caldura si liniste, ne vom impleti in priviri de lumina. E
sunet acum in mintea mea. O voce, o viola, un pian care imi
zambesc, coloane odata negre acoperite acum de lumina se unesc
undeva sus, pe tavan. E lumina, lumina ce lipsea pana acum,
lumina ce sunt.

Pentru prima oara, de multa vreme incoace, imaginea din seara
asta este... zambesc...