TEMERARI

La marginea poenii, un lac imens, le spunea că nu mai are loc de ieșire. Pe malul lacului era pădure tânără și deasă, nici măcar o cărare făcută de animale. Lăsară rucsacele jos și privi înmârmuriți frumuseșea ce se deschidea în fața lor. Mica limbă de iarbă, le permitea să vadă întinderea de apă, străjuită de o parte și de alta de pădure. Clipa de bucurie trecu repede, groaza că trebuia să facă drumul înapoi le puse capăt fericirii. Ziua era pe trecute, iar pentru a face drumul înapoi, cu siguranță nu le-ar fi ajuns.
Temerari lăsă unul de pază și începură a căuta un loc pentru evadare. Orice urmă care să le arate calea era bună. Malurile abrupte ale lacului, îl făceau să semene cu un șanț imens cu apă. Malul de la orizont nici nu se vedea, se unea cu cercul undeva departe. Pădurea deasă din ambele părți, le arăta o singură cale, apa. Grupul se întoarce supărat, au înțeles că pe lângă apă nu se poate, iar diferența de nivel e greu de cucerit, într-un timp atât de scurt.
Soarele își făcea datoria scăldându-se în lac, roșu ca racul, anunțându-i că ziua e pe sfârșite. În sfârșit, liderul lor, trânti harta și busola, ce îi adusese până acolo și se așeză furios, dar vrăjit de frumosul apus. Vraja îi prinse pe toți cei din grup, numai unul, ceva mai în vârstă, cu coada ochiului la apusul nemaipomenit, aduna lemne uscate de foc.
Era clar, dacă n-ar fi fost atât de umed în fața lor, acum erau deja în posesia păturilor uscate și moi. În sfârșit, toși se conformară, adunând fiecare câte un braț de lemne. Toți se uitau la cerul curat și mulțumeau Domnului că e liniștită acea seară. Numai cel mai în vârstă, le aduse aminte că sunt totuși la munte, vremea se poate schimba imediat. O ploaie fără corturi, ar fi fost mai mult decât dezastruoasă pentru ei.
Fiecare se înarmă cu ce aveau de tăiat la ei și începu acțiunea craca. Cel mai în vârstă găsi un loc numai bun, ferit de vânt și de eventualele scurgeri nedorite de apă. Fixă lemnele groase, apoi împleti crăcile subțiri pe o parte și pe alta formând un acoperiș. În sfârșit nu mai rămăsese decât o intrare în micul adăpost, ce se dovedi a fi destul de încăpător. Nu mai era decât o singură problemă, solul era destul de tare și de rece. Moșul, cum îi spuneau temerarii de acuma, pentru că era meticulos în toate, se îndreptă către malul lacului și începu a târâ stuf uscat de anul trecut. Ceilalți, înțelese imediat că numai cel uscat le putea ține de cald și-și culegeau patul de zor fiecare.
Soarele încă se mai vedea, toți se gândeau înfrigurați, că-i vor pierde lumina cea dragă. Moșul, scoase cu calm, micul carnet ce-i ținea loc de jurnal, toți se uitau mirați, crezând că ar dori să-l completeze, dar nu se întâmplă aceasta. Desfăcu una din sârmulițele ce legau carnetul și întrebă zâmbind dacă le place peștele. Unul dintre temerari, venii de urgență cu ață solidă de mătase, pusă de mama… să nu rămână cu fundul gol pe munte, iar celălalt căuta înfrigurat râme sub pietrele de lângă pădue, acolo unde pământul este mai gras. Nuiaua de alun era numai bună, lungă și elastică, moșul legă firul în vârful ei și lansă vesel undița în apă. Râma se duse cu tot cu cârligul sau agrafa, la fund. Lipsea pluta, se auzi dopul eliberând sticla de cognac, păstrată de “moșul” pentru la cabană, toți cei atenți la undiță, s-au întors bucuroși către zgomot. Sticla, circulă rapid printre temerari, iar dopul își luă locul alături de undiță. Primul pește, spre dezamăgirea tuturor, nu era decât o fâță, probabil chioară, dar fometoasă. După peștișorul norocos, urmă alții, numai buni de jar.
Ziua se sfârși în jurul focului, temerari își povesteau bucuroși aventuri de pe munte.

Dragoș NONCIU