poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-04-21 | |
GORUNUL DIN MARGINE DE CODRU
Negăm că ne dăm seama, dar acesta este crudul adevăr. Ne lăsăm conduși de interese meschine, concepțiI și principii uneori eronate. Gândurile și sentimentele ne sunt dirijate de către cei din exterior, ajungând să devenim marionete de teatru care joacă o piesă. Acestă piesă se numește VIAÞA. Credem că știm totul despre ea, dar pe parcurs ne dăm seama că ne înșelăm amarnic. Pe ochi ni se așterne o pânză deasă de liniște falsă și trecem prin viață ezitând a privi mai adânc, a privi mai departe de acest cerc în care ne învârtim neîncetat. Suntem cupriși de un val de visare din care refuzăm să ne trezim, ne îmbătăm cu iluzii și trăim în vise. Credem că ne pasă de ce se întâmplă în jurul nostru, dar adevărul e că ținem ochii strâns închiși pentru a nu ne înfricoșa de ce am putea vedea atunci când îi vom deschide. Viața e ca o ființă stranie cu două fețe. Când ne trezim privind fața ei cea luminoasă, totul în jurul nostru ne ademenește dar doar aparent, sentimente curate și profunde ne circulă în corp pentru a-și găsi fiecare locul. Inima și ochii ni se îndreaptă către viitorul care pare a srtăluci. Însă, când ajungem să-i descoperim și cealaltă față, ne simțim izbiți fără milă de valurile reci și aspre ale durerii. Din nefericire, am privit fără să vreau fața neagră a vieții. Am surprins-o luându-mi ceva care credeam până atunci că–mi aparține. Apoi m-a secat de puteri și m-a lăsat singură ca o insulă abandonată în mijlocul oceanului fără trecut și, cu siguranță, fără viitor. Mi-am ridicat privirea, dar nu am văzut decât o tristețe cumplită. Am lăsat privirea să-mi cadă din nou spre pământ și m-am cufundat pentru o vreme îmi propria-mi nefericire. Am început să alunec într-un punct în care credeam că nici o voce omenească nu mai poate ajunge. La un moment dat am auzit cum cineva mă strigă. Nu aveam putere nici măcar să realizez că eram chemată. O forță necunoscută m-a ridicat în picioare și mă trăgea spre acea voce. Pașii îmi erau îndrumați spre singurul loc unde puteam găsi un refugiu. Acel loc era natura. Doar ea îmi putea vindeca rănile adânci pe care durerea mi le provocase. M-am trezit rezemată de un buștean. Am ridicat ochii și în fața mea stătea impunător ca un stăpân un gorun. Mi s-a părut lipsit de griji, ferit de necazuri și scutit de durere. Era nedrept ca numai eu să sufăr și, în acel moment,o lacrimă amară ce părea să spună povestea vieții mele, îmi srăbătu obrazul. Mi-am întors capul în altă parte, deoarece nu suportam să văd cum altcineva scăpase să vadă fața întunecată a vieții. Ramurile invidiei se înfiripase adânc în inima mea. Gorunul mi-a citit sufletul ca o carte văzând că tot ce rămăsese in el era numai acel sentiment pe care mereu îl detestasem. Și-a scuturat deodată revoltat trunchiul și rădăcinile făcând ca totul să tremure. În urechi îmi vibra un zgomot ca aripile unei păsări speriate. Poate că era inima mea, nu știu. Am simțit cum frica mă cuprinde iar. Mi-era teamă să nu cad din nou într-o altă capcană a durerii. Tot trupul mi se încordase. Speram în acest fel să nu mai simt atât de profund loviturile durerii. Însă gorunul nu mi-a făcut nici un rău și nici nu cred că ar fi vrut să-mi facă. S-a îndreptat către mine și mi-a fixat privirea. - Ce te face să crezi ce ești singura care suferă? Crezi că eu nu am suferit deloc sau nu sufăr chiar și în acest moment? îmi spuse gorunul. M-am uitat puțin în jurul meu. Vedeam numai copaci și flori de toate culorile ce se scăldau în razele călduroase ale soarelui, animăluțe ce fugeau fericite căutând mâncare. Cum putea oare vreunul dintre ei să sufere? Mai ales gorunul! - Ești înconjurat de o mulțime de ființe aici. Nu ai rămas singur ca mine! am spus eu. - Cum trec pe lângă tine persoane pe care nu le cunoști, așa trec și pe lângă mine ființe care nu îmi știu și nu îmi pot înțelege suferința. Încearcă să privești dincolo de aparențe. În spatele staturii mele impunătoare se află un biet gorun care a luptat împotriva loviturilor pe care viața i le-a trimis. Am văzut cum trimișii acesteia, oamenii fără suflet, mi-au doborât rând pe rând fiecare prieten. Deoarece ai privit numai la suprafață nu ai realizat faptul că eu sunt singurul gorun de aici. Cu mulți ani în urmă, erau mulți ca mine. Trăiam fericiți și în armonie, până când oamenii, neputând accepta fericirea altora, au început să ne distrugă. Nu-ti poți închipui durerea pe care am simțit-o în momentul în care vedeam cum familia mea cădea fără suflare la pământ, iar eu … nu puteam face nimic. Aș fi vru să mă aplec să îi dobor, să-i spulber pe oameni, dar nu am putut. Tot ce puteam face era să oftez și să-mi aștept rândul. Deseori mă încerca câte un suspin înăbușit pe care nu-l puteam elibera deoarece aș fi putut atrage atenția. Să fi văzut chipul oamenilor atunci când tăiau ceilalți goruni. Un râs demonic purtau, iar în ochii lor se vedea foc. Călcau cu ură iarba ce abia răsărise și uneori, mai trist, omorau sub ochii mei câte un animal nevinovat. Pentru ce toate astea? Uite o întrebare la care nu am găsit răspuns și care și azi îmi mai circulă prin gând făcând ravagii în sufletul meu. Acum chiar crezi că ești singura care suferă? Aceea fusese clipa în care toate vocile îndurerate dinăuntrul meu tăcuseră. Nu mai puteam spune nimic. Trăgându-și aer în piept, gorunul începu din nou a-mi vorbi. - Și nu numai noi doi suferim. Fiecare dintre ceilalți: copaci, flori, animale au pierdut pe cineva drag. Oamenii au continuat și continuă și acum să ne distrugă. Nu va trece mult timp până când voi cădea și eu la pământ. Momentul în care voi simți toporul ascuțit rănindu-mi trunchiul, se apropie din ce în ce mai mult. Un lucru știu sigur, un lucru pe care ar trebui să-l știi și tu. De fiecare dată când o suliță a durerii îmi va străpunge inima, nu o voi lăsa acolo să mă termine, ci o voi scoate și voi privi mai departe. O altă suliță îmi va străpunge inima și iar o voi scoate. Încearcă să-ți aduni forțele, și să îți umpli sufletul cu sentimente curate și să mergi mai departe. Un singur lucru, te rog … . Chiar dacă viața îți trimite ură tu încearcă să dăruiești iubire, să îi ocrotești pe cei dragi și pe cei ce te înconjoară. Acești oameni ce ne distrug acum nu realizează la ce pericole se expun ei înșiși și pe ceilalți, dar vor vedea mai târziu… . Nimic nu e întâmplător… . În acel moment o fâșie de lumină strălucitoare pătrunse în sufletul meu. Era picătura de speranță ce mă îndruma să merg mai departe. Am reușit să mă ridic și să pornesc din nou pe drumul vieții hotărâtă să înfrunt orice piedică. Datorită naturii care m-a ocrotit și m-a îmbărbătat, am putut merge mai departe. Doar datorită ei ….. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate