Parfumul oriental a avut întotdeauna un iz aparte, iz pe care occidentalul, captiv în lumea sa profund monetară, pragmatică, l-a apreciat dintotdeauna. Însă de foarte puține ori cei ce apreciază un lucru încearcă în același timp să îl și înțeleagă, să pătrundă în esența sa misterioasă. De cele mai multe ori, oamenii se mulțumesc să survoleze la granițele unui concept, preluând partea ludică, banală, partea pe care o pot aplica cu ușurință la exigențele vieții lor cotidiene. Sunt foarte puțini cei ce încearcă să transceadă în spatele zidului metaforic pentru a pătrunde învățătura esoterică, sunt foarte puțini cei ce doresc să înțeleagă subtilitățile conceptuale ce stau până la urmă la baza oricărei filosofii.
Pornind de la aceste premise, pot să afirm cu tărie că filosofia orientală a rămas o mare necunoscută pentru occidentalul tipic, care îmbrățișează superficialitatea la fel de ușor cum cumpără o nouă mașină. Lumea occidentală se diferențiază ideatic în mod decisiv față de lumea orientală, iar înțelegerea culturii celei din urmă se face automat prin prisma acestei perspective deloc îmbucurătoare. De aceea, occidentalul vede mai mult partea "profană" a filosofiei antice din Asia. Se observă imediat erotismul care mustește în zona orientală, se observă construcția arhetipală a societății, bazată pe modelul patriarhal, considerat învechit de occidentalul emancipat prematur. Problema este că această emancipare a distrus fundamentul ideatic al occidentalilor, care se bazează acum pe o filosofie surogat, un mozaic conceptual întemeiat precar pe baza unor supoziții neverificate. Din păcate, analiștii nu observă că bagajul intelectual al filosofiilor orientale s-a îmbogățit și s-a perfecționat de-a lungul timpului, pe parcursul unor numeroase reinterpretări și reanalizări a marilor texte clasice, în timp ce filosofia occidentală a rămas închistată în aceleași superstiții dăunătoare oamenilor.
Orientul este însă la rândul lui divizat în mai multe regiuni, de diferite facturi ideatice. Diferențele între aceste regiuni sunt vizibile însă doar la o analiză atentă, occidentalul superficial tinzând de multe ori să îi includă pe toți asiaticii în aceeași categorie standardizată de propria sa ignoranță. Astfel, avem de exemplu diferențe foarte mari între cultura japoneză și restul culturii asiatice. Ființând separat, aidoma unei enclave pe timpul marii izolări impusă de shogunatul Tokugawa, cultura japoneză a urmat o traiectorie aparte. Fără influențe exterioare, tradițiile s-au păstrat neschimbate, în contrast cu o Chină aflată într-un zbucium permanent și cu o Asie fărămițată de numeroase conflicte. Abia în 1868, anul restaurării Meiji, Japonia a renunțat la regimul cazon.
Ilustrarea acestor factori politico-sociali care au contribuit din plin la modelarea culturii orientale este vitală. Nu putem înțelege meditațiile filosofice decât prin prisma existenței de zi cu zi. Este firească de exemplu aplecarea chinezilor asupra artei războiului, într-o perioadă a "Regatelor combatante" în care incertitudinea era prezentă în permanență, ca un axis mundi, determinând existența fiecărui individ. Este de asemenea firească înflorirea japoneză de pe parcursul marii izolări. Fără a avea grija războiului, societatea japoneză ajunsese la o dezvoltare culturală nemaiîntâlnită. Liniștea care nu a existat niciodată în restul Orientului le-a permis japonezilor să aibă un nivel de trai excepțional în vremea în care Europa lâncezea încă în rămășițele unui Ev Mediu întunecat. Înainte de a trece în revistă principalele sisteme filosofice orientale, cred însă că trebuie să fac o precizare foarte importantă: spre deosebire de lumea occidentală, unde disocierea religiei de filosofie este aproape completă, în spațiul oriental, religia se împletește cu filosofia. Tocmai de aceea, principalele sisteme filosofice despre care vom vorbi sunt în același timp și sisteme religioase, având rituri specifice și surprinzând în permanență cu suplețea lor conceptuală prin care au reușit să reziste timpului:

1. Budismul:

Probabil că budismul este sistemul filosofico-religios care a marcat cel mai pregnant lumea orientală și nu numai. Născut prin efortul meditativ al unui singur individ, budismul a reușit pe parcursul timpului, prin numeroase reanalizări ale surelor și în pofida diverselor scindări, să-și păstreze o identitate aparte. Perceptele enunțate astăzi de marii maeștrii budiști sunt în mare aceleași enunțate cu mii de ani înainte de fondator. Un lucru remarcabil dacă privim spre comparație taoismul, al cărui curs s-a alterat pe parcursul timpului, transformând un concept odată pur într-un simplu instrument folosit astăzi pentru a justifica diferite experimente alchimice.
Budismul s-a născut în India, într-un mic regat de la poalele munților Himalaya. Acolo, prințul moștenitor, Guatama Sakyamuni (560-480 Î.Hr.) renunță la plăcerile vieții, devenind călugăr cerșetor. La treizeci și cinci de ani el atinge iluminarea sub copacul Trezirii (bodhi) și de atunci este cunoscut ca Buddha, sau "Cel Treaz". Își petrece tot restul vieții oferind învățături și moare la vârsta de 84 de ani în parinirvana.
Buddha a lăsat în urma sa unul dintre cele mai complexe sisteme filosofico-religioase din istorie. Budismul a preluat din bagajul filosofic hindus noțiunea de karmă. Astfel, karmele, sau acțiunile din viețile anterioare determină în mod decisiv ciclul reîncarnărilor (samsara). În funcție de bagajul karmic pozitiv sau negativ, ființele trec printr-o înlănțuire nedefinită de reîncarnări în diverse forme ale existenței, variind de la zei și până la ființe infernale. Fiecare faptă are o anumită încărcătură, care conține acțiune negativă sau pozitivă. În funcție de acțiunile individului, în bagajul său karmic se acumulează energie.
Buddha a explicat viața ca pe o veșnică înlănțuire de dorințe. Prin intermediul relațiilor de cauzalitate generate de existența aspirațiilor, se creează suferința permanentă, sau duhkha. Scopul unui om înțelept trebuie să fie suprimarea dorinței și deci și a suferinței. Existența este duhkha, întrucât este efemeră, oferindu-ne doar o iluzie a unei permanentizări imposibile. Eul nostru permanent este cel care întreține această iluzie. Suprimând eul, omul reușește să-și înțeleagă haosul principial și să spargă ciclul samsarei, pentru a ajunge în mjlocul roții, în spațiul vid, infinit, singurul loc în care există izolarea, departe de rotirea perpetuă...
Pentru a înțelege această stare ultimă de iluminare și pentru a reuși să atingi nirvana trebuie să renunți la tot ceea ce te leagă de această lume, să devii indiferent în fața suferinței, dar și în fața plăcerii. Învățătura budistă este o doctrină a salvării, pentru că ea are ca scop ultim ruperea ciclului transmigrațiilor. Omul eliberat devine astfel arhant. Viața lui nu se termină, însă apare certitudinea unei morți finale, inițiatice. Ființa nu se va mai întoarce, ieșind din ciclul samsarei și pătrunzând în spațiul vidat care este nirvana. Conceptul acesta de spațiu cosmic vidat, ca scop ultim, apare în majoritatea filosofiilor orientale. Fie că este nirvana, fie că este shambala, fie că este wu (neființă), această stare este un ideal pe care omul înțelept speră să îl atingă prin meditație și urmând cu strictețe riturile. Această stare finală este mai presus de orice concept natural. Nirvana nu poate fi înțeleasă decât prin prisma experimentării ei, iar odată cu această experimentare apare liniștea, ruperea totală de ciclul nesfârșit al samsarei.
Viața lui Buddha a fost un exemplu grăitor pentru discipolii săi. Omul simplu reușea să își impună principiile în fața celor mai mari filosofi ai vremii. Prin vorbele și acțiunile sale care se circumscriau principiilor enunțate în prealabil, Buddha a reușit să îi impresioneze pe contemporanii săi, care l-au urmat. Din această școală au ieși mai apoi discipolii care au răspândit budismul în tot Orientul.
Și, chiar dacă în timp au avut loc numeroase scindări, principiile de bază ale acestei religii filosofice și-au păstrat caracterul imuabil. Fie că a fost vorba de Mahayana (Marele vehicul) sau de Hinayana (Micul vehicul), principiile de bază au rămas aceleași. Această primă și importantă scindare nu a făcut decât să adapteze și mai bine budismul la exigențele realității unui Orient agitat din punct de vedere filosofic. Budismul a reușit să se plieze extraordinar pe mentalitatea tipică omului oriental și a reușit să influențeze în mod decisiv istoria acestei zone.
Împărțită astăzi în patru mari ramuri (budismul chinez, budismul tibetan, budismul japonez și tantrismul), religia creată de Guatama este, cu aproape 400 de milioane de adepți recunoscuți oficial, una dintre cele mai influente religii la nivel mondial. Influența budistă este resimțită din plin chiar și în occident, unde, deși la un nivel vulgar, se pot întâlni foarte multe simboluri ale acestei filosofii a salvării.

2. Shintoismul:

Religia vechilor japonezi derivă din cultul zeilor Kami. Atestat istoric cu aproximativ 2000 de ani Î.Hr., shintoismul este cea mai veche religie încă existentă în care nu se pot identifica schisme majore. Tradițiile vechilor japonezi nu pot fi privite însă decât disipat. Culturile diverșilor zei (existau la un moment dat al istoriei, circa 10.000 de zeități, stăpânitoare pe numeroase obiecte din viața japonezilor - existau zeități chiar și pentru pragul casei) nu pot realiza un tot unitar. Din mozaicul tribal al mileniilor s-a născut în cele din urmă shintoismul în forma sa actuală. Preluând foarte multe dintre vechile rituri, putem spune că shintoismul este o religie de sinteză, apropiată din acest punct de vedere islamismului, reprezentând o copie fidelă a spiritului japonez.
Cele mai importante ființe și puteri din cadrul cultului shintosit sunt denumite kami. Existența acestor noțiuni de kami reprezintă o dovadă de imuabilitate temporală, întrucât și astăzi ele joacă un rol decisiv în cadrul religios japonez. Shintoismul afirmă că în natură, tot ceea ce nu este hărăzit cu uniformitate, ține de kami. Legătura zeilor cu locul lor de sălășiuire este cea mai puternică legătură întâlnită în vreun cult religios. Astfel, zeii nu sunt definiți ca entități aspațiale, ci sunt determinați în mod decisiv de locul în care sălășuiesc, căpătând prin intermediul acestuia din urmă importanță.
Astăzi, în urma puternicului impact al budismului, denumirile marilor zeități au fost schimbate, însă în esență, doctrina a rămas neschimbată. Puterea spiritului japonez a supus întotdeauna străinii (gaijin) ce se aventurau pe insule. Aceștia ajungeau în scurt timp să gândească în același mod, să se adapteze la tradițiile unei lumi închistate parcă în propria filosofie de viață. Japonia a reușit pe parcursul istoriei sale să se țină la distanță de conflicte majore. De aceea, asimilarea unor influențe budiste, taoiste sau zen a fost făcută odată cu trecerea timpului. Shintoismul, nume generic însumând întreg mozaicul conceptual japonez a reușit să-și păstreze integritatea conceptuală adoptând din mers idei ale cultelor paralele. Foarte mulți japonezi participă astăzi la ceremoniale budiste având în același timp acasă urnele specifie pomenirii străbunilor după ritul shintoist. Iată de ce, cu toate că a existat doar pe teritoriul japonez și astăzi numărul adepților săi este de doar 48 de milioane, shintoismul rămâne una dintre cele mai puternice sisteme filosofico-religioase din Asia.

3. Hinduismul:

Prin concepția asupra vieții pe care o propovăduiește, filosofia hindusă a adus pe parcursul istoriei numeroase deservicii Indiei. În nici o altă cultură de pe acest pământ nu apare mai predilectă tendiința spre renunțare decât în cultura hindusă. Se poate spune că hinduismul este prin excelență o filosofie a renunțări. Însă să nu alunecăm în capcana unei analize superficiale. În spatele acestui concept al renunțării se ascunde un sistem complex, creat pe baza unor raționamente întărite de cuvântul zeilor.
Panteonul hindus a stârnit întotdeauna controverse. Pe parcursul timpului, din cauza numeroaselor influențe exterioare, viziunea indiană asupra divinului a suferit numeroase modificări. În principal însă nu a fost negată niciodată existența absolutului. Acest principiu transcendent și imanent deopotrivă este numit brahman. El este personificat în numeroase texte clasice, căpătând astfel o alură de universalitate. Rămânând în esență o realitate unică și imuabilă, brahman poate fi considerat pe rând și substanța lumii, un simplu miraj, o serie de nume și forme ce constituie fundamentul cosmosului (în filozofia chineză avem pe post de corespondent ideea "celor zece mii de ființe și lucruri"), putere sacră a riturilor, fundament al conștiinței individuale (atman), principiu și sfârșit al manifestării universului (srsti), Celălalt inefabil ingogniscibil (Anyat), pe care îl poate determina în exclusivitate apofatismul radical "nici acesta, nici acela"... Apropiindu-se prin această ultimă epifanie de conceptul taoist al absolutului, se tinde de multe ori să se generalizeze această egalitate. Brahman însă nu reprezintă pasivitate. Prin numeroasele epifanii, ipostaze ale materiei divine joacă roluri active în construcția universului. Identificarea brahmanului cu matricea universală nu diminuează rolul jucat de figurile virile cele mai cunoscute ale acestuia: Shiva și Vishnu. Aceste două epifanii ale lui brahman au fost ridicate la rangul de zeități panteiste de cei care cred în condiția lor de entități individuale.
Un alt motiv central al mitologiei hinduse este implicarea particulelor divine (amsa) în desfășurarea istoriei. O consecință directă a acestei implicări este apariția noțiunii de avatara. Krishna este cel mai bun exemplu pentru a ilustra relația dintre oameni și divinitate. Menționat în Upanișade, el este un avatara prin excelență. Coborârea deplină este acceptată de teologi doar în câteva cazuri izolate, iar aici vorbim deja despre purnavatara. Doar marile personalități ale religiozității hinduse au primit onoarea aceasta. Însă această terminologie nu se aplică doar în cazuri recunoscute. Cei mai mulți maeștri sunt denumiți de către discipolii lor guru. Fiecare guru (termenul înseamnă literal "încărcat de demnitate") se apropie într-o anumită măsură de avatara...
Principala idee filosofică elaborată în cadrul hinduismului este noțiunea de karma. Această noțiune a fost preluată și de budism, având un impact major asupra gândirii orientale privită în ansamblu. Cuvântul karmă înseamnă faptă sau act. Fiecare acțiune produce un rezultat, bun sau rău. Încărcătura acestor proceste se acumulează, formând bagajul karmic al fiecărei entități individuale. În funcție de bagajul karmic, omul renaște în diferite ipostaze. Aceste renașteri succesive nu sunt privite ca pedepse sau recompense, ci reprezintă în filosofia orientală dovada unei inerențe firești. Fiecare este responsabil pentru acțiunile sale și viața în sine este un proces karmic. Toate ființele însuflețite sau neînsuflețite trăiesc prin intermediul unei serii existențiale în care prezentul este condiționat de trecut și condiționează viitorul. Budismul a pus accentul pe intenționalitatea acestui proces karmic, susținând că dorința creează automat karmă.
Doctrina sacrificiului de sine este elaborată pentru prima dată exhaustiv în textele Brahmana. Aici Prajpati, identificat pe post de creator al Universului, se epuizează în actul creației, sacrificându-și existența pentru aceasta. Tripla identificare a lui Prajpati cu Universul, Timpul ciclic și altarul focului (prin care se realizează sacrificiul propriu-zis) constituie elementul novator al teoriei brahmanice. Astfel, prin sacrificiu, lumea este menținută în starea existențială actuală. Epuizarea lui Prajpati prin Timpul ciclic reprezintă un model ideal pentru activitatea susținută a preoților care reușesc astfel să mențină lumea în armonie.
Brahmanii au reprezentat pe parcursul istoriei și încă reprezintă nucleul central al religiei hinduse. Cărturari, aceștia și-au impus conceptele potrivite în favoarea scopurilor spirituale sau materiale. În nici o altă cultură nu există discrepanța care a apărut și care încă apare în India. Legea castelor, forță imuabilă de control a împins o mare parte a populației spre o stare pauperă nemaiîntâlnită, avantajându-i pe cei "luminați".
Produsul exemplar pentru capacitatea de sinteză a hinduismului este Mahabharata. Prin cele 90.000 de versuri, aceasta reprezintă cea mai lungă epopee din literatura universală. Ideea centrală este reprezentată de conflictul dintre Kuravi și Pandavi pe câmpiile Mahabharatei. Acest război eshatologic durează 18 zile și are ca rezultat sfârșitul lumii, reiterând astfel ideea periodicității universul. Vishnu este cel care distruge și recrează universul la capătul fiecărui ciclu cosmic. Prin acest mecanism, binele și răul primesc aspecte profund religioase.
Hinduismul a fost pe parcursul istoriei religia cu cea mai mare putere de sinteză. Situația politică a Indiei, aflată întotdeauna sub amenințare militară a transformat ideologia hindusă într-un mozaic cultural în care pe parcursul veacurilor s-au asimilat multe alte ideologii. Influențele budiste, musulmane, taoiste, confucianiste s-au făcut resimțite, nereușind însă să submineze tradiția hindusă. Cu toate că a marcat negativ existența adepților săi, hinduismul reușește în continuare să se bucure de încredere. Împărțit astăzi între Jainism, Hinduism modern (sinteză între Shivaism și Vișnusm realizată în jurul anului 1900) și Sikhism, hinduismul ca filosofie de viață și concepție religioasă reprezintă a doua forță a globului (după creștinism), cu aproximativ 750 de milioane de adepți. Iar natalitatea indiană explozivă pare să asigure un viitor strălucit pentru hinduism în formele sale moderne!

4. Confucianismul:

Sistem filosofic în primul rând, confucianismul nu neagă existența unor forțe supranaturale, refuzând însă orice speculație pe seama acestora. Sistemul a fost creat de Confucius (551-479 Î.Hr.), pe numele său chinezesc Kongfuzi (Maestrul Kong). Trăind într-o perioadă zbuciumată a regatelor combatante, Maestrul Kong a încercat să găsească calea spre desăvârșirea intelectuală prin intermediul riturilor. Acestea sunt, după cum susțin confucianiștii, întemeiate de zei și nu pot fi contestate. Confucius nu a dorit niciodată să vorbească despre zei, pe care însă îi respecta, conformându-se ritualurilor. Cuvintele lui au fost structurate și așezate pe hârtie de discipoli. În lucrarea Analecte ele au devenit cunoscute în întreaga lume. Principiile simple ale confucianismului au stat la baza întemeierii uneia dintre cele mai bune organizări statale întâlnite în istorie. Examele s-au organizat după aceste norme până în anul 1905, când, în urma impactului din ce în ce mai mare al culturii occidentale, teoria i bazată pe studiul și aprofundarea clasicelor se prăbușește.
Confucianismul a reprezentat pentru China suprema sinteză a marilor texte clasice. Cele Șase Clasice sunt: Cartea Edictelor (Shu), Cartea Stihurilor (Shi), Cartea Riturilor (Li), Cartea Muzicii (Yue), Cartea Schimbărilor (Yi) și în fine Analele Primăverii și Toamnei (Chunqiu). Legenda atestă implicarea activă a lui Confucius în corectarea și editarea acestor cărți, însă nu există certitudini în acest sens. El însă face dese referiri la motivele centrale ale acestor opere, în fapt pilonii filosofiei confucianiste.
Respectul pe care trebuie să îl arăți în fața părinților, în fața conducătorilor și în fața tuturor celorlalți oameni, iată baza acestei filosofii. Doar prin învățare poți ajunge la desăvârșire și doar urmând riturile cu rigurozitate poți învăța.
Discipolii lui Confucius i-au purtat mai departe învățătura, împărțindu-se în numeroase școli între care de-a lungul timpului au existat numeroase conflicte. Cei mai importanți confucianiști au fost Mozi, Mencius, Xun Zi. Aceștia se axau pe un principiu central al filosofiei confucianiste, construindu-și dialectica pe baza aparentei opoziții ideatice față de restul ideilor. O altă fracțiune care a influențat confucianismul în fazele sale ulterioare a fost școala legistă, cu reprezentantul ei cel mai de marcă Han Feizi.
Apariția meteorică pe planul religios în cadrul unui sincretism confuciano-budist s-a petrecut cu aproximație între anii 1400-1600 însă nu a reușit să reziste. În ciuda acestei experințe religioase, este clar că doctrina confucianistă rămâne în esență una filosofică, fiind practic singura doctrină filosofică orientală autentică, ființând separat de orice doctrină religioasă.

5. Taoismul:

Tao a jucat un rol important în cadrul filosofiei orientale. Ca scop ultim, absolut, ca o cale mistică atotprezentă sau ca o cale a riturilor (în viziunea confucianistă), ideea de Tao ilustrează cel mai bine concepția orientală despre viață.
Lao Zi este considerat întemeietorul de drept al taoismului, însă există lucrări care susțin teza care îl propune pe Zhuang Zi ca predecesor al Bătrânului Magistru. Nu se poate face o distincție clară între acești doi veritabili teoreticieni ai taoismului.
Lucrarea de referință rămâne însă Daodejing. Ea este atribuită lui Lao Zi și reprezintă singura scriere a acestuia. Legenda ne spune că Lao Zi a scris principiile filosofiei sale la rugămintea unui paznic de frontieră, chiar înainte să plece în pribegie.
Taoismul respinge în mod explicit moralismul confucianist și activismul moist, încercând să răspundă câtorva probleme arzătoare ale perioadei. Astfel, în Daodejing este prezentată o cale (Tao). Calea inacțiunii, specifică taoismului, este ilustrată prin metafora apei. Aceasta este maleabilă, ia forma oricărui vas în care este pusă și învinge întotdeauna întocmai prin această proprietate. Curgerea apei nu poate fi înfrânată, iar omul înțelept învață să urmeze calea firească spre succes, să învingă natural, fără să forțeze. Ceea ce este moale învinge întotdeauna ceea ce este puternic. Pentru a dezvolta această idee Lao Zi ne prezintă exemplul florii... Aceasta la naștere este moale, alunecă în voia vântului, în timp ce înaintea morții este rigidă, uscată, deci tare. Același lucru se întâmplă și cu omul, care la naștere este moale. De aceea, starea pe care taoiștii o consideră ideală este infantilitatea, când, în afara problemelor, tânărul născut "suge direct de la matcă". Filosofia lui Lao Zi este una a renunțării, asemuindu-se din acest punct de vedere cu hinduismul. Viața nu trebuie să fie epuizată în acțiuni inutile, pentru că singură neclintirea învinge întotdeauna.
Conceptul principal, laitmotivul filosfiei taoiste este Tao (Calea). Cuvântul are mai multe sensuri, în funcție de dialect. Calea este pentru Lao Zi inerentă oricărei acțiuni. Tao există în afara timpului, și totuși în fiecare particulă a sa. Construcția conceptului se bazează pe relații antagonice. Tao cel adevărat este cel ce nu poate fi definit. În momentul în care se încearcă o determinare spațialo-temporală a sa, conceptul își pierde calitatea principală, ingogniscibilitatea. Tao despre care se poate spune ceva nu este Tao. Tao nu există și totuși este pretudindeni. Tao nu acționează și totuși toate se înfăptuiesc după ordinea sa. În neclintirea sa el este totuși pretudindeni. Omul înțelept învață să își trăiască viața în acord cu Tao și obține totul în ciuda faptului că el nu dorește până la urmă nimic.
Scrisă într-un stil criptic, cartea a suscitat controverse prin varietatea de sensuri probabile. Structurată în 81 de versete, lucrarea sintetizează întreaga concepție ideatică specifică taoismului clasic. Pe parcursul timpului, multe dintre principiile inițiale s-au alterat, afundându-se în numeroase clișee alchimice.
Filosofia taoistă s-a degradat de-a lungul timpului, din cauza aplecării discipolilor asupra procedeelor mistice de prelungire a vieții. Au fost înființate rituri de divinație care au transformat taoismul într-o religie ritualică asemănătoare celorlalte culte religioase orientale. Apropierea taoismului de budism a răpit din puritatea filosofiei lui Lao Zi. Cu toate astea taoismul (care, alături de shintoism, este singura religie încă existentă în cadrul căreia nu au existat schisme) se bucură astăzi de popularitate, având nu mai puțin de 420 de milioane de adepți, fiind a treia ca număr din lume.


Universul filosofic oriental uimește prin complexitatea sa. Lucrările clasice sunt elaborate minuțios, pe parcursul multor secole, reprezentând practic o sinteză a generațiilor care le asigură perenitatea.
Prin numeroasele reanalizări și restructurări, filosofia orientală a reușit să reziste timpului, fiind astăzi capabilă să ofere o alternativă viabilă lumii occidentale profund desacralizate.
Cred că, în căutarea noastră perpetuă, ar trebui să ne aplecăm cu atenție asupra acestei lumi. Ar trebui să încercăm să înțelegem geneza gândirii orientale și ramificațiile ei incredibile. Orientul este până la urmă singura variantă diferită esențial de lumea noastră. Lumea islamică ființează între aceleași puncte de reper (mă refer aici la monoteism, la fundamentarea pe logos a credinței și la ritualistica asemănătoare, islamul fiind până la urmă o religie de sinteză târzie), creștinismul a rămas închistat în aceleași prejudecăți ca la începuturi, iar alte culte mai există doar nominal, neavând forța de a schimba ceva pe plan ideologic. Lumea orientală este însă puternică și reprezintă o alternativă serioasă la modul de viață occidental. Anii ce urmează vor fi martorii unui adevărat conflict între aceste două mentalități total diferite. Trebuie să înțelegem înainte de a putea condamna și am face bine să înțelegem pentru că numai noi avem de câștigat...


"Ceea ce este domol, e lesne de ținut. Ceea ce încă nu este vădit, e lesne de pus la cale; ceea ce este gingaș, e lesne de a fi zdrobit; ceea ce este mărunt, e lesne de a fi împrăștiat. Înfăptuiește lucrurile când încă nu au cunoscut neorânduiala. Un arbore nemăsurat s-a înălțat dintr-un lăstar subțire; un foișor cu nouă caturi s-a ridicat dintr-o movilă de țărână; un drum în depărtări începe cu întâiul pas. Cel cu acțiune nu va izbândi; cel care ține cu înverșunare va păcătui.
Iată de ce Omul Sfânt nu are acțiune și prin urmare nu este înfrânt; nu ține cu înverșunare, de aceea nu greșește. În lucrarea lor, oamenii sunt adesea aproape de izbândă, însă nu izbândesc. Fii chibzuit și la sfârșit, la fel ca la-nceput, astfel nu îți vei irosi lucrarea.
De aceea, Omul Sfânt dorește ceea ce nu este "dorință" și nu prețuiește obiectele greu de căpătat. El învață ceea ce nu este "învățătură" și se înapoiază în locul din care oamenii s-au îndepărtat. El caută a sluji firea "celor zece mii de ființe și lucruri", ci nu se încumetă să aibă acțiune."


Lao Zi - Daodejing, capitolul LXIV





Bibliografie

1. Tao în aforisme - Zhuang Zi, editura Aropa, 1997
2. Daodejing - Lao Zi, editura Meteor Press, 1999
3. China clasică - Ivan P. Kameranovici, editura All, 2002
4. Istoria gândirii chineze - Anne Cheng, editura Polirom, 2001
5. Istoria credințelor și ideilor religioase - Mircea Eliade, editura Universitas, 1992
6. Zen Lessons The art of leadership – Thomas Cleary (translator), editura Shambhala, 1993
7. Mahabharata – Așa grăit-au zeii – A. E. Baconsky (traducator) - editura Prietenii Cărții, 2001
8. China: de la imperiu la republica populară 1900-1949 – Michael Lynch - editura All, 2004
9. India, religie și filosofie – Nicolae Achimescu - editura Tehnopress, 2000
10. Lao Zi și Confucius – Mira si Constantin Lupeanu - editura Qilinul din jad, 2000
11. Filosofia chineză - Max Kaltenmark - editura Humanitas, 2001
12. Enciclopedia religiilor - volum colectiv, peste 120 de autori - editura Pro Editură și Tipografie, 2005