Am scris cam cu un an în urmă cîteva texte la modul general despre comentarii și comentatori: Arta comentariului (I), (II) , (III) , (IV) . La ele am adăugat și o fișă de lucru . Astăzi mai adaug una.


Nu am pretenția de a prezenta o panoramă a tuturor „comentariilor” posibile pe un site literar. Ghilimelele vor să spună doar că, de multe ori, ele nu sînt ceea ce s-ar dori să fie, sînt doar un fel de, așa zise, pseudocomentarii.


*

Comentariul critic ar fi acela autentic, dar, evident, el se întîlnește destul de rar pe site-uri. El este unul obiectiv, făcut cu instrumentele unui profesionist, bazat pe o expertiză meticuloasă a textului, dar și pe competența cîștigată de autor printr-o îndelungă practică în domeniu. Competență care îi permite să clasifice și să evalueze textul.

Mai des se întîlnește comentariul colegial care este unul binevoitor, dornic să stabilească un contact, să flateze, să întrețină deschis un canal de comunicare. Chiar dacă pe acest traseu nu circulă decît amabilități fără valoare literară, este genul care întreține o atmosferă decentă între oameni care își doresc un gen de respect protocolar în locul unde încearcă să-și manifeste niște aptitudini care nu sînt apreciate în lumea mare. Comentariul colegial este unul de socializare, limită minimă a unei dovezi de atașament între oameni prezenți pe site pentru un hobby comun. Este un comentariu relativ inofensiv, nu face rău, dar nici bine. Pentru mulți el pare doar un balast care ar trebui evitat. Și încadrat la off-topic.

O variantă dezirabilă a comentariului colegial este comentariul impresionist.El este cel mai accesibil comentariu pornind de la text. Cel care îl face invocă sinceritatea simțirii sale, faptul că a fost mișcat, că a vibrat la unison cu cel ce a scris textul și cu cele pe care textul i le-a comunicat. El încearcă în consecință să dea expresie acelor impresii intrînd într-o oscilație armonică și întreținută. Este un comentariu subiectiv și, cu o vorbă consacrată în critica literară, îndrăgostit.

Comentariul disprețuitor este din capul locului răuvoitor. Nu este nici colegial și nici literar. Este parazitar. El se dorește, folosind un ton arogant (și cel mai adesea și agramat), un comentariu de pe poziții de superioritate incontestabilă. Se dovedește însă doar declarativ, evaziv și expeditiv. N-are substanță, n-are argumente și nu manifestă nici cea mai mică intenție de a porni de la text. E doar miștocăreală și bătaie de joc gratuită. Intențiile adevărate (nu cele declarate ipocrit) sînt cele de a ofensa pe cel comentat. Și asta se vede limpede din limbajul grobian folosit. Declarațiile ritoase de demolare sau demontare sînt doar figuri retorice pentru că recuzita lui e numai o îngrămădire impotentă de invective.


*

Comentariul indezirabil, răuvoitor este evident unul care face cu adevărat atmosfera irespirabilă, toxică. Merită deci să remarcăm unele subspecii ale sale.

Comentariul împleticit, care mai poate fi numit și dezechilibrat, este caracterizat, în ce privește intenționalitatea sa, de o anume precipitare necontrolată. Autorul se repede, pierzîndu-și brusc echilibrul, într-o direcție aleatoare pentru a se opri la fel de neașteptat într-o poziție instabilă și nehotărîtă. Luînd altă direcție, el va repeta la nesfîrșit, împiedicîndu-se și revenindu-și clătinător, un mers șovăitor, sincopat de avîntări și miraculoase opriri în pragul unor căderi oricînd posibile.

Discursul împleticit, rezultat al acestei motricități dezordonate, poate fi recunoscut după incapacitatea ortoepică de a rosti cuvinte bine articulate și corecte fonetic. Vorbirea are alura bîlbîielii și ținuta bălmăjelii. Comentatorul pare să dea curs știutei afirmații: i se limbă plimba-n gură.

Grafia alocuțiunii respectă bîiguiala gîndirii, prezentîndu-se ca o suită de sintagme sacadate și incoerente, întrerupte brusc sărind pe rîndul următor sau aruncînd niște puncte, puncte (în număr la fel de șovăitor, dar totdeauna măcar două, sugerînd dezechilibrul și nesiguranța perpetuă). Șirul gîndului se frînge mereu înainte de a putea fi formulat cu adevărat.

Comentariul împleticit este unul simptomatic. El trădează doar starea mentală a autorului, atît a gîndirii sale precare, cît și a unei emotivități alerte și capricioase provenită mai totdeauna din stimularea cu felurite droguri. E de înțeles că, în fața unei asemenea revărsări de umori stupefiante, textul nu mai e decît un pretext greu de luat în seamă. Și comentatorul, în ciuda împleticelii, reușește, cît de ciudat ar părea, să nu se împiedice de el. Îl escamotează într-un balet cu cît mai scălîmb, cu atît mai eficace.

Comentariul îngălat poate fi privit din mai multe puncte de vedere. Din punctul de vedere al limbajului pe care îl colportează, acesta este unul murdar, neîngrijit, slinos. Și este perceput la destinatar ca deșănțat, decoltat, deocheat, dacă nu ca necuviincios, nerușinat, mitocănesc sau chiar ca obscen, pornografic, scârbos, trivial, porcos.

Din punctul de vedere al celui ce se pretează la a-l arunca pe piață, acesta ne apare el însuși ca un ins neîngrijit, neglijent, nespălat, șleampăt și soios. Iar moralmente, ca un impudic, un indecent, un scârnav și-un spurcat.

Din punctul de vedere al formulării, vorbirea îi este însă neclară, imprecisă, încâlcită și încurcată. Comentariul se rezumă la a îngâima, a bâigui, a îngâna, a bâlbâi, a bolborosi, a îndruga cuvintele vulgare de dragul pronunțării lor cu gura plină, morfolindu-le ca pe o gumă de mestecat cu care autorul face balonașe, în timp ce pe la colțurile gurii i se scurge incontinent saliva. Din cînd în cînd, cu aceeași dezinvoltură, încercînd să pronunțe cuvintele firești, acestea se împrăștie pulverulent într-o ploiță de sugar.

Din punctul de vedere al mesajului, acesta sună doar ca o ocară adresată, fără a-i lua-n seamă textul, direct autorului. Înțelesul său este la fel de evident maculator ca gunoiul aruncat în curtea vecină, ca lăturile vărsate în stradă.

Intenția unui asemenea comentariu nu este alta decît aceea de a murdări cu vorba. A îmbăloșa pe cel căruia îi este adresat. Este un vădit atac la persoana pe care o terfelește sub pretextul fals că ar demonta vreun text.

Și comentariul îngălat este unul simptomatic, el dă seama doar de maniile autorului său și ignoră vădit textul. Îngălarea este starea lui și se recunoaște și în ceea ce produce și comite dintr-un fel de răzbunătoare dorință de a-i amesteca pe toți în troaca sa.


*

La limita sa cea mai de jos (ca să nu zic josnică) comentariul e ceva greu de recunoscut, aflat undeva sub texte. Un fel de mici cîrnăciori otova, fără punct și fără virgulă, fragmentați și formatați doar de eforturile capricioase ale pîntecelor constipate sau dezinhibate. În acea zonă umbroasă, de obicei doar mirosul caracteristic te poate face să-i ocolești evitînd să-ți odorezi botinele.

Presupunem că găsești sub textul tău o astfel de carte de vizită: “Notre respect”. Carte de vizită semnată. Textul – vorba vine – este evident echivoc, numele e însă rău mirositor. Ca un ins versat, cu state vechi pe site, răspunzi, ocolind movilița buclucașă: “nu stiu domne ce ati zis, presupun ca m-ati injurat de morti si raniti, dar cum nu stiu sigur (ca nu cunosc bine limba germana) va spun respecte si am sa dau comentariul la tradus ;)”. Domnul care a dat acest răspuns a dorit să nu atingă bomba cu gaze asfixiante și a lăsat-o pe mîna geniștilor.

Comentariul pretext de-a te răzbuna pe text

Sînt însă și comentatori la care mațul gros lucrează abundent și spîrcîit, cu sunete de trompetă ce lansează atacuri furibunde. Ei lasă în urmă ceva zemos care se întinde dizgrațios și mirosind amenințător de la mare distanță: „Ah, sa bezi la ce burlan te ia King Kong miine :-) Iti face King Kong reclama la operele tale ne mirositoare. :-)” Asemenea comentarii se lăbărțează și-și pierd urma doar în solul primitor pe care-l infestează.

O altă mostră de sprîrcîială sună dintr-o flașnetă la fel de agitată: „acum nu-l mai iert ii trantesc un text de-l trimit direct in mina langa Tudorele mama”. Nu prea e limpede ce înțelege autorul prin asemenea prestații distrugătoare. Într-un fel, pare doar un mod de a se da în spectacol crezînd că va primi aplauzele galeriei. Mai ales că n-are legătură nici cu textul și nu se adresează, cum ar fi firesc, nici autorului. Sau poate numai se dă-n stambă, își dă-n petic?

Comentariul încuietoare

Mai mult ca sigur că astfel de acte nu sînt mărturii ale libertății de expresie și nici pe departe opinii. Poate doar dacă deducem că ex-presia este simplul rezultat al presiunilor intestinale care cer evacuarea urgentă sau îndelung scremută a reziduurilor digestive.

Pseudocomentatorul își descuie doar pîntecul și, în felul acesta, fără vreo intenție produce două efecte consecutive actului de defecație. Primul este acela că prin miasmele produse îndepărtează pe doritorii de comentarii pertinente care nu-și mai permit să se apropie fără mască de protecție de zona textului. Al doilea atrage toată fauna scatofagă la o masă consistentă și copioasă.

Comentariul „dăștept”, doct, aulic

Genul ăsta aparține celor care sînt recunoscuți (sau se dau ei ca atare) ca autoritate indiscutabilă. Ei dau doar verdicte și nu trebuie nicicum să le motiveze: „rar mi-a fost dat (adaosul îmi aparține, unii cîrnăciori au lacune, autoritățile nu se obosesc să mai revină asupra tastărilor, nu ar fi de demnitatea lor, o spun ei înșiși de fiecare dată cu dispreț față de gloata care ține la acuratețe) sa citesc asemenea idiotenii”. Și nici că s-ar strădui s-o facă (motivarea).

După ce spîrcîie sentința, geniul needucat aruncă anatema: „Maestre Magicianul, in numele lui Dumnezeu lecturatorul, Magicianul inseamna altceva. Dar cu totul altceva. Ce faci acilea e jalnic.” E evident, a fost atins în amorul propriu, a coborît cu greu din panteon ca să tune și să fulgere. Este scîrbit. De-a dreptul. Nu-i cereți un efort suplimentar, e istovit. Se va întoarce în empireu – deus otiosus.

Comentariul diversiune

Despre genul ăsta nu mai e nimic de spus. De obicei, fecalele sînt purtate-n pantaloni pe un drum lung și fără țintă într-un șir nesfîrșit de altercații fără nici o legătură cu textul sub care sînt ambulate.


*

Mă tem că nu comentariile care folosesc cuvinte obscene, licențioase (cum zic unii: care nu-s în DEX – de ce n-or fi oare? pudică limbă mai avem! sau doar un DEX stupid de pudibond: nu trebuie să le vadă copiii, ca și cum nu le-ar auzi și debita toată ziua) sînt cele care creează probleme membrilor și editorilor unui site.

În fond, excesul folosirii acestor cuvinte (și mie-mi place să le rostesc, bucurîndu-mă de suculența lor cînd și cînd, e adevărat, doar într-un cadru mai intim) este caracteristica unor limbaje argotice și registrul respectiv are evidente conotații de frondă la adresa limbii comune. Limbajul de cartier (mărginaș) denotă însă o comportare vulgară, de mahala nesigură în care oricine te poate aborda cu o familiaritate dubioasă și intenții nu doar vădit injurioase, ci și de o agresivitate interlopă.

E un limbaj pe care oricine îl percepe – și nu numai din pudibonderie – ca pe unul măcar ostil, ofensator care nu comunică nimic altceva decît intenția interlocutorului (generos spus, pentru că el este deja un agresor) de a te lua peste picior, de a se trage de bretele cu tine, de a te apuca de un nasture ca să nu-i scapi și de a-ți răsufla urît mirositor în nas: auzi, șefu’! băi, nene! măi puțică!

Să dăm cîteva exemple din înregistrările recente ale unuia din cei ce se „reproduce” cu voluptăți pe site:

„Bai Cornelia Traiana a lu' Tanase Diliu ( pe scurt Atanasiu) te da talentul afara din casa”

Mai auzi din astea, dar prin piața Obor sau Matache. Dar auzi și amenințări fără perdea și fără pic de jenă:

„am sa-ti fac si eu pamfleturi la marile tale opere de o sa pupi in fund un dihor si o extinela cerindu-le chitanta la sfirsit. Cere-ti iertare !!!!!!!!”

„Ah, sa bezi la ce burlan te ia King Kong miine :-)”

Nu știu de unde provine ipochimenul, dar limbajul și ticurile mizerabilității e lesne de văzut de ce extracție sînt. Sînt mostre insalubre ale comentariul-șicană, glose ale miștocărelii, imprecații pe post explicații.